Iată o condiţională neplauzibilă. Dacă tăceai? Ha, asta-i bună! Cum să taci? Acum şi aici? În fierberea şi în forfota asta? Păi de-aia am murit în decembrie? Şi, la urma urmelor, n-am tăcut destul? N-am respirat decenii la rînd prin palma care ne-astupa gura? N-am trăit atîta amar de ani în zodia surdinei? Pe de altă parte, chiar aţi uitat confesiunea cetăţeanului de la palat („Eu dacă nu vorbesc la televizor, fac cancer la limbă“)? Nu, nu, nimeni nu tace. Pînă şi surdo-muţii îşi răcnesc gesturile. Sîntem în plin priapism retoric, în zenitul limbariţei, pe culmile meliţării continue şi impenitente.
Cu puţine săptămîni în urmă, Rodica Zafiu s-a ocupat aici, în Dilema veche, de opinologi, părerişti şi părerologi. Şi a amintit, invocînd un text al lui Caragiale, de riscurile tăcerii. La fel ca pe vremea lui Caragiale, tăcerea în tranziţia românească nu e semn de înţelepciune. Cine tace nu e discret, rezervat sau sagace. Tăcerea nu denotă cumpătare, ci doar o vinovată abstragere din peisaj. E memorabilă scena din afara scenei (petrecută, ehei, cîndva demult), cînd volubilul Fory Etterle se întîlneşte cu taciturnul Emanoil Petruţ şi-l întreabă: „Despre ce tăcem astăzi?“ Ei bine, un asemenea moment e de negîndit la ora actuală. Iar cine leagă tăcerea de răgazul reflexiv e un inadaptat sau, mai grav, un papă-lapte lipsit – nu-i aşa? – de tăria opiniunilor. Cu excepţia unor oaze şi insule, spaţiul public al României de azi e o arenă a vehemenţei pulmonare, a punctului de vedere urlat, a părerii pe care-o lansezi fără să ţi-o ceară nimeni, a excesului decibelic, a logoreei îndeobşte ţîfnoase.
Şi, fireşte, e vorba aici de energiile cheltuite pe baricadele media, nu de zumzăiala sau de gălăgia din birt. Eşti caraghios dacă aştepţi ca discuţiile la o bere să se poarte în stilistica murmurului. Din Regensburg în Salonic şi din Praga în Siena, cîrciuma e spaţiul l
