Relaţia dintre proprietarii de ferme mici şi mijlocii şi marii retaileri sau procesatori nu este nicăieri în lume o “eternă lună de miere” ci mai degrabă o eternă poveste de dragoste filial-maternă dintre soacră şi noră. Chiar şi atunci când retailerii şi procesatorii decid să cumpere de la producătorii locali, aceştia fiind capabili să le ofere cantităţile suficiente pentru a le satisface nevoile de “încărcare” a rafturilor sau liniilor de fabricaţie, tot le oferă un preţ mult sub aşteptări – uneori chiar şi sub costurile de producţie. Începând cu producătorii de lapte – cazul acestora fiind cel mai mediatizat din cauza protestelor extrem de generoase la nivel vizual în care apar deversând râuri de lapte din rezervoare sau aducându-şi vacile la păscut pe peluzele instituţiilor de decizie – continuând cu alţi furnizori de produse de origine animală şi terminând cu cei de legume, fructe sau plante industriale nimeni nu este pe deplin mulţumit de cât anume primeşte din partea “industriei”. Această nemulţumire este un stimulent important pentru găsirea unor soluţii de evitare a marilor retaileri sau procesatori şi de vânzare direct către consumatorul final, cel care cumpără pentru a se hrăni, pentru a pregăti masa. Noile tendinţe de consum sprijină demersurile producătorilor mici şi mijlocii. Consumatorii vor produse cât mai proaspete, cât mai “sănătoase” şi din surse cât mai “de încredere”. Tradus în termeni de marketing asta înseamnă următoarele trei lucruri – sunt mai dispuşi să cumpere produse locale şi de sezon (produsele importate de peste mări şi ţări în extra-sezon sunt suspecte – “au stat prea mult pe vapor”), sunt mai dispuşi să cumpere produse de fermă (sau de “atelier” – brânzeturi, mezelărie etc) pentru că ele înglobează mai puţină “tehnologie” (produsele procesate la liniile industriale sunt suspecte – “conţin prea multe E-uri şi nu ştiu câte alte substanţ