O doză de ipocrizie e necesară în orice societate. Nu putem exprima tot ce credem fără a-i leza pe ceilalţi. Sursa: OCTAVIAN COCOLOȘ

Vezi că o persoană are minte slabă, bate câmpii sau vorbeşte răuvoitor: chiar dacă i-o spui, nu rezolvi astfel nici problema acelei persoane, nici nevoia ta de linişte. În ţările europene mai civilizate, orice tensiune potenţială e oprită prin auto-cenzură şi practicarea bunelor maniere: oamenii se abţin să spună ce „simt”, ca să nu se vexeze reciproc. Şi toată lumea - că are sau nu are chef - ţine pe faţă un zâmbet de circumstanţă, care face bine de jur împrejur. Nu e ceva sincer. Dar e agreabil şi util. Dincolo de această glazură protectivă, cetăţenii democraţiilor avansate n-au de ce să fie ipocriţi când vine vorba de valorile lor sau de interesele lor directe. O dezbatere civilizată, dar vie, apare mereu pe teme de „societate”, în care opiniile sunt inevitabil – şi adesea categoric – opuse. Acest lux al opiniei personale, sprijinită pe argumente la fel de personale, face tot farmecul unei democraţii în stare funcţională. Aşa se formează, în mod autentic, diverse curente de opinie care schimbă adesea politicile publice, stările de spirit sau viitoarele discuţii despre „cum e mai bine”. Pentru ca viaţa socială să respecte adevărul, e nevoie de coexistenţa paşnică a unor cetăţeni liberi şi relativ independenţi material.

Sigur că la noi, care progresăm încet, după atâta stagnare, această condiţie e doar parţial îndeplinită. Avem prea mulţi compatrioţi pe care sărăcia (relativă şi ea) îi amuţeşte. S-au acumulat frustrări mai ales pentru că polarizarea averilor – adică distribuţia resurselor – s-a bazat mai mult pe jaf, ilegalitate şi abuz decât pe muncă, onestitate şi respectarea legilor. E greu să-i ceri cuiva îndatorat la bănci şi rămas fără serviciu să fie un exemplu de civism, bun simţ şi cordialitate. Dar triumful ipocrizi