Cupa este locul în care cei mici uită că sînt mici, iar cei mari încep să înţeleagă că gloria este trecătoare

Există fotbal şi există fotbal de Cupă. Fotbalul obişnuit care cuprinde aproape orice campionat şi prea multe Cupe Mondiale e un joc rezonabil. Două echipe se cercetează ş cineva pierde sau cîştigă după un şir de argumente fizico-tactice întrerupt uneori de intervenţia vreunui supradotat. Fotbalul de Cupă e cu totul altceva: un joc lipsit de limite şi de etichetă. Fotbalul de Cupă e un spectacol profund necivilizat, aşa cum necivilizată e orice răscoală care răstoarnă lumea şi ţopăie pe reputaţii. Nimic nu descrie mai bine esenţa tulbure şi inflamabilă a fotbalului de Cupă decît Fotbalul de Cupă Englez. De fapt, fotbalul de cupă englez e singurul fotbal de Cupă şi, prin asta, marele adversar al nevoii de normalitate pe care o cere fotbalul civilizat. Restul, celelalte variante naţionale ale fotbalului de Cupă, sînt cel mult imitaţii nehotărîte ale grozăviei engleze.

Există în fotbalul de Cupă englez o furie generală şi neiertătoare care aleargă vreme de un ceas şi jumătate după tot ce e prestabilit sau îndrăzneşte să se creadă incontestabil. Victimele F.C. Englez sînt ierarhiile de moment şi firmele noi. Spiritul democratic şi revanşard al acestui tip de asalt e purtat de echipe obscure sau suferinde. Iată cazul Accrington Stanley: o echipă de secol XIX, un teren preagrar şi cîteva mii de proletari atîrnaţi din tată în fiu de echipa locală. Vechimea ruginită a echipei se transformă într-o energie care nu cere scuze şi nu ţine cont de adversar. Accrington a pierdut, dar Fulham a aşteptat următorul meci de Premiership aşa cum aşteaptă cineva un concediu la Davos.

Cazul Leeds nu e mult diferit. Fosta mare echipă şi-a petrecut ultimii zece ani prăbuşindu-se din rîpă în rîpă. Leeds e o echipă muncită de eşecuri şi strunjită brutal de viaţa în s