Vă spuneam data trecută că primele două metode de detectat planete sînt aceea cu ajutorul măsurătorilor de intensitate a luminii, cînd trece cîte o planetă prin fața stelei și o “eclipsează” puțin, iar cealaltă tehnică era via efectul Doppler: planeta face ca steaua să se miște și ea nițel, iar dacă orbita planetei trece printre noi și stea, are loc o deplasare periodică a spectrului luminii stelare, deplasare care permite măsurarea orbitei, masei, etc-ului planetei.
O altă tehnică pentru detectarea planetelor implică lentilele gravitaționale. Ce-or fi ăstea? – vă veți întreba. Păi, așa cum le spune și numele, sînt niște lentile, adică focalizează lumina, și o fac cu ajutorul gravitației. E un efect relativistic care a fost prima mare “confirmare” a teoriei relativității, în 1919. Cînd niște raze de lumină trec pe lîngă un corp masiv, gravitația corpului (stelei) curbează razele de lumină, iar nouă ni se pare că steaua de la care provin razele e în altă parte pe cer (ca în desen). E nevoie să avem o eclipsă de soare la faza asta, pentru ca lumina solară să fie complet obturată (de Lună, în cazul eclipsei), iar poziția aparentă a stelei să poată fi înregistrată. Apoi, se compară imaginea cu poziția stelei cînd Soarele nu e în zonă (deci lumina de la stea nu e deviată) și se poate măsura cît de tare curbează Soarele razele de lumină. Vă spuneam că a fost prima mare confirmare a relativității generale: Sir Arthur Eddington a organizat o expediție în America de Sud pentru a fotografia stelele din jurul Soarelui la o eclipsă totală, iar măsurătorile aparente ale pozițiilor erau într-un acord superb cu teoria relativității. Asta l-a făcut pe Einstein aproape la fel de celebru ca Beatleșii, patruzeci de ani mai tîrziu.
Ei, ceea ce face Soarele este că funcționează ca o lentilă gravitațională, focalizează lumina din jur. La fel, cîte o stea poate funcționa
