Ani de zile, în fiecare vară şi iarnă, plecam cu bunica la rudele din Ardeal. Schimbam trei trenuri, ne pierdeam timpul dintre legături prin săli de aşteptare mizere. Mirosea a mîncare, a blană de oaie, dar nu-mi aduc aminte ca cineva să fi vorbit tare. Bunica reuşea uneori să mai moţăie, iar eu mă uitam pe geam şi căscam gura la poveştile de amor sau de boală, spuse cu voce scăzută de vreo vecină de compartiment, venită de printr-un colţ îndepărtat de ţară. Nu oboseam şi nici nu mă plictiseam.

În ultima vreme, de fiecare dată cînd mă urc în tren, o fac cu o strîngere de inimă. Nu din cauza aglomeraţiei de care am avut parte la ultimele călătorii, care s-au nimerit să fie în preajma sărbătorilor. Amestecul de genţi, pungi şi paporniţe, în care pare că cineva şi-a propus să ambaleze lumea întreagă pentru a o muta dintr-un loc în altul, încă mă înduioşează.

DE ACELASI AUTOR „Cu cît are mai multe poveşti, cu atît e mai valoros“ "Am primit, la un moment dat, şi un craniu de călugăr" - interviu cu Aurelia MOCANU The Great Gatsby Vîrsta de aur sau de tinichea? N-aş putea să spun acelaşi lucru despre momentul în care tînăra din faţa mea îşi anunţă prima interlocutoare: „Mi-am încărcat telefonul cînd am plecat, pot să vorbesc pînă ajung la Craiova.“ Şi nu e o figură de stil. Mă uit la ea şi ştiu că se va ţine de cuvînt. Stau cu cartea în braţe, o răsfoiesc şi-mi dau seama că şansele mele de a citi ceva scad considerabil. Dar, poate, totuşi, am noroc de data asta. Aşa-mi zic de fiecare dată.

Fata îşi pune handsfree-ul în urechi şi începe ofensiva. O noapte petrecută într-un club şi rochia purtată – roşie, cu fermoar la spate – devin personajele unei Odisei fără sfîrşit. Le flutură dintr-o convorbire în alta. Le întoarce pe toate feţele. A şi plîns în seara cu pricina pentru că şi-a amintit de fostul iubit. O să mănînce tort cu multă ciocolată, acasă. Îş