M-am dus să aprind o lumânare. Nu sunt prea bisericos, nu pot spune că merg la liturghii, utrenii sau vecernii. Şi dacă mă duc, nu stau efectiv la slujbă. Sunt, cum s-ar zice, în vizită! Salut şi plec!
Asta nu e o laudă, aşa cum nu e nici măcar o critică. E un fapt! În fine, astăzi, pentru că tot mă aflam în centru, cu o treabă, am ales Biserica de la Curtea Veche! Fiind devreme, nu era prea multă lume, căci liturghia nu începuse încă.
Şi de când am intrat, am simţit! E acel sentiment inconfundabil, oarecum zdruncinător, al permanenţei! De câte ori intru într-o biserică, indiferent de loc, oră sau tipul de slujbă care are loc în acel moment, am sentimentul că este aceeaşi slujbă! Când spun ”aceeaşi”, mă refer la faptul că am impresia că este chiar aceeaşi la care intrasem mai mult sau mai puţin întâmplător, cu o lună sau cu o jumătate de an înainte. Că oriunde m-aş duce, la orice biserică, la orice oră, în orice zi, nu există decât o singură şi interminabilă slujbă. Că intrările mele rare şi plecările mele pripite nu înseamnă nimic. Nu introduc variaţiuni, nu îmi garantează ineditul! Slujba este acolo, un proces în continuă desfăşurare, o realitate în sine, dispusă la o veşnică aşteptare. A mea, chiar! Aspectul acesta mă fascinează. Nu e ca şi cum biserica îmi revendică prezenţa, dimpotrivă, e ca şi cum ea înţelege să fie mereu pregătită pentru vizitele mele inopinate. Acceptându-mi fără reproşuri superficialitatea, cvasi-religiozitatea mea ”epidermică”, se arată constantă, dar nu insistentă, mă primeşte fără condiţii, mă lasă să plec fără să strige după mine. Biserica îţi cere exact cât îi oferi şi îţi dă exact cât îi dai! Nu vei primi nici un canon dacă nu te spovedeşti! Nu te va împărtăşi nimeni dacă nu ceri. Da, te cheamă prin predici, îţi pretinde sau îţi propune un tip de comportament, dar mai întâi, ca să ştii toate astea, trebuie să mai şi stai p
