Acum cîţiva ani, cînd apărea textul inedit al lui Emil Cioran – De la France, în traducerea admirabilă a lui Alain Paruit – ce nobil intermediar a fost el! –, intelligentsia pariziană contesta violent o asemenea tentativă: ea nu poate manipula decît stereotipuri, nu poate fi decît parţială şi superficială, şi alte argumente care mi-au rămas străine, cu atît mai mult cu cît, pe mine, eseul m-a sedus. În ciuda unor asemenea reticenţe, Luvrul propune – la alte proporţii, dar în aceeaşi perspectivă – o expoziţie ce reia titlul celebru al cărţii doamnei De Staël – De l’Allemagne (1813), expoziţie care produce, în Germania, o reacţie polemică similară. Care-i explicaţia? Nu atît constatările privind datele unui „spirit naţional“ sînt respinse, cît faptul că diagnosticul e formulat din exterior. Nici o cultură nu acceptă să fie definită de o privire străină, venită din afară. Orice evaluare care nu e autohtonă sfîrşeşte prin a fi sursă de discordie.
DE ACELASI AUTOR Chagall şi exilurile sale Watteau şi promisiunea iubirii Semnul cercului Depardieu şi "fugile" unui actor! De la debut, expoziţia e plasată sub semnul unei picturi-efigie, pe care o cunoaştem din manuale şi cărţi poştale, pictură al cărei autor e uitat – Tischbein –, dar al cărei protagonist rămîne admirat. Goethe însuşi! Interesante pentru proiectul expoziţiei sînt detaliile de compoziţie care atestă scopul edificator al celebrei reprezentări: Goethe se detaşează pe un fond de peisaj italian, avînd în planul doi fragmente de friză greacă. Astfel se concretizează discursul său teoretic privind „renaşterea prin Italia“, care – spune Goethe – i-a servit de „universitate“. O antichitate de „sinteză“, ale cărei rămăşiţe nobile el le va reuni, de altfel, şi în propriul palat de la Weimar. Goethe e la originea acestui cult retoric, pe care-l regăsim expus aici în pînze de un academism insuportabil. Propaga
