Îmbrăcat într-o salopetă murdară, cu sticla spartă a lămpașului de pe casca de protecție, cu o mână rezemată pe o bâtă de aproape de un metru și cu o pâine mult prea albă pentru mâna sa stângă, umflată și înnegrită de pământul pe care l-a tot scormonit în măruntaiele lui, un miner stătea în genunchi într-o biserică din centrul Capitalei, în acele zile de 13-15 iunie 1990. Din altar, preotul paroh auzea bine zgomotele străzii, depășite doar de sirenele mașinilor de poliție. Îl zărește pe miner și cu tâmplele zvâcnind de un impuls de mânie se îndreaptă spre el, uitând unde se află.

„Ce cauți aici? Omori oameni și vrei să stai în fața lui Dumnezeu. Te scuipă biserica afară. Ucigașule de tineri și nevinovați. Să cadă mânia cerească peste capetele voastre…”

„Sfinte domn părinte, rostește minerul cu un accent ardelenesc, nu mor pe nimeni.„

„Dar ce faci cu parul acela? Nu ai dat cu el pe stradă și ieri, și azi și îl aduci în biserică?”

„Botă am luat și eu domn părinte, ca să vadă că am și eu că mă ia ei pe mine la omor. Dar nu omor pe nimeni, mă vede Dumnezeu. Am luat pâine cea de toate zilele să mânc, am venit aici să nu văd prăpăd. Nu am venit pentru omor. Ni s-o zîs că țara piere că o venit străinii, că să îi alungăm pe golani, pe străini și trădători. Poi nu am vrut să venim atâta amar de drum, dar ne-o scris pe condică și ne-o suit și până aici ne-o adus că o zîs că nu mai apucăm la mină, dacă nu venim. Am copii și nu vreau să omor copiii nimănui, domn părinte, cu iertare să fie…”. Şi a continuat să curgă vorba tărăgantă a minerului ca o spovadă pentru ce nu a făcut, dar a văzut că s-a făcut pe stradă.

E doar un fragment din cele spuse atunci. Mi le-a povestit unul dintre protagonişti şi mi le-am amintit acum, la 14 ani distanță.

O lume sărăcită şi speriată de viitorul care se apropia în tonuri mai mult de negru spre gri s-a în