E oare imposibil să construieşti, în România postcomunistă, instituţii durabile, care să funcţioneze indiferent de culoarea politică a echipei guvernamentale? Sau, altfel formulată întrebarea, cît timp ar trebui să mai treacă pînă cînd domeniul cultural şi cel politic să se despartă „cum s-au despărţit apele de uscat“? E trist să vezi că, după mai bine de două decenii de la căderea regimului comunist, Partidul (oricare i-ar fi titulatura şi orientarea) „e-n toate“, că politicul influenţează şi determină neabătut activitatea instituţiilor de interes public, în general, şi a celor culturale în mod special. Printr-un proces de contraselecţie greu de înţeles şi încă şi mai greu de acceptat, conducerea acestor instituţii revine periodic unor personaje ale căror merite ar putea fi sublime, probabil, într-o realitate urmuziană, dacă n-ar fi cu totul insesizabile în realitatea imediată. Complexul zidului părăsit şi neisprăvit ne bîntuie, cîtă vreme cei mai mulţi dintre cei ajunşi într-o funcţie de conducere par animaţi de două idei fixe: să demonstreze că istoria începe şi se sfîrşeşte cu el/ea şi că nimic din ceea ce au făcut predecesorii nu valorează nici cît o ceapă degerată şi să convingă Puterea care l-a ales (sau a ales-o) de devotamentul lui/ei neţărmurit, convins că nu calităţile şi faptele sale îl/o menţin în funcţia respectivă, ci bunăvoinţa atotputernicului factor politic. E suficient să privim înapoi, de-a lungul ultimelor două decenii postcomuniste, ca să vedem că aşa au funcţionat lucrurile de cele mai multe ori, chiar şi atunci cînd la cîrma unor instituţii culturale s-au aflat intelectuali valoroşi din punct de vedere profesional, dar prea orbiţi de angajamentul lor politic partizan. Pare cumva de la sine înţeles (şi acceptat de ambele părţi) că a-i oferi cuiva o funcţie de conducere într-o instituţie publică e un gest de bunăvoinţă din partea Puterii,