Mă angajasem la un ziar important, plin de jurnalişti cunoscuţi. Directorul, un celebru om de presă, fusese cît se poate de generos şi de elegant cu mine. În momentul în care Radio Europa Liberă tocmai îşi închisese biroul de la Bucureşti, aruncîndu-ne, pe cei cîţiva jurnalişti care eram acolo, în lumea presei româneşti de tranziţie, el mi-a reoferit acelaşi post pe care, cîndva, îl refuzasem. Am intrat în marele combinat, mai degrabă plin temeri decît de speranţe. Casa Presei Libere, fostă a Scînteii, mă îngrozea. Rece şi lugubră, bîntuită de stafiile trecutului, departe de orice punct fierbinte al Capitalei, îmi părea mai degrabă Castelul din Kafka, decît un loc în care să poţi face o presă liberă şi eficientă.

DE ACELASI AUTOR Puterea vorbei Invazia românească Bilbao şi alte neplăceri Strada mare şi fundăturile După vreo cîteva zile – „de acomodare“, mi s-a spus –, am fost repartizat la departamentul de reportaje. Mi-a fost prezentat cel care avea să fie şeful meu direct, un tip ce părea de treabă, dar şi cam fără treabă. În prima zi, mi-a dat un subiect, ceva despre găunoşenia marii operaţiuni care era pe atunci înfrăţirea comunelor şi a oraşelor noastre cu localităţi din Occident. Ca un nou-venit ce eram, mi-am dat imediat silinţa. Am început să dau telefoane, să vorbesc cu primari şi cu opozanţi de-ai lor. M-am gîndit, apoi, să văd şi direct nişte cazuri – să merg, adică, să vizitez cîteva localităţi „înfrăţite“ din jurul Bucureştiului. M-am înhămat la lungul drum birocratic al obţinerii unei maşini din partea redacţiei. Am văzut cu ochii mei ceea ce auzisem, şi anume cît de mare e atotputernicia şefului de garaj şi a şoferilor.

După multe discuţii, formulare şi explicaţii, am obţinut maşina şi am pornit spre comuna Tunari, unde am stat de vorbă cu primarul despre beneficiile înfrăţirii cu localitatea Pont-à-Celles din Belgia. Altundeva n-am ma