Citisem mai de mult, nu mai ştiu pe unde, un studiu conform căruia în Franţa există mai mulţi scriitori decît cititori. Nu contează dacă studiul e serios, nici dacă el a fost realizat în Franţa sau în altă parte. Reţin doar ipoteza sau cazul ei mai general: că în lumea civilizată s-ar putea să fi fost deja atinsă o masă critică, înghesuită toată pe scenă, în timp ce, în sală, publicul e neglijabil. Acesta este noua stare nominală: există numeroşi psihologi care susţin că evitarea cu orice preţ a reţelelor sociale – adică să nu ai un cont pe Facebook – e un act excentric de recluziune. Şi s-ar putea să aibă dreptate: imunitatea la presiunea socială poate fi o virtute – sau o patologie, după caz.

În psihiatrie, excesul de cuvinte este cunoscut şi codificat semiologic: se cheamă logoree. Echivalentul mental al logoreei e trecut, aristotelian, la capitolul de tulburări ale formei gîndirii. În unele tulburări psihice, cum este sindromul maniacal, logoreea este impresionantă şi e însoţită de o afectare a coerenţei, a firului logic al gîndirii. Verigile dintre idei sînt slăbite, se sare de la una la alta, uneori fără să mai fie detectabilă vreo legătură, şi nu se ajunge nicăieri, dincolo de pura beţie a vorbelor. Am fi tentaţi să postulăm o corelaţie inversă între cantitatea de cuvinte şi coerenţa ideilor, doar că există şi varianta patologică reciprocă: deficitul de cuvinte. Bradilalia, musitaţia, mutismul. Undeva, trebuie să existe un echilibru; psihiatria, însă, nu vă va spune unde să-l găsiţi pentru că ea se ocupă doar cu marile dezechilibre. Nici nu e de datoria ei să o facă. Psihiatria nu se va amesteca în vieţile noastre, decît dacă i-o cerem. Nici nu ştim dacă ideile sînt calul, iar gîndurile – călăreţul; lucrurile ar putea sta exact invers, sau, poate, cu totul altfel. Tot ce face lecţia psihiatriei e să presupunem că inflaţia vorbelor duce la sărăcia gî