De miercuri seară, susţinătorii UE trăiesc cu impresia că blocului comunitar i-au crescut colţi şi muşcă acum din Guvernul de la Ankara. Parlamentul European a adoptat o rezoluţie extrem de dură în care cere premierului Erdogan mai multe lucruri decât lui Bashar al-Assad. Să înceteze violenţa împotriva manifestanţilor, să-şi ia mâna de pe presă, să-şi revizuiască politica economică şi socială, să nu distrugă principiile democratice şi multe altele.

Reacţia lui Erdogan a fost tranşantă: nu-l interesează părerea Parlamentului European nici cât negrul de sub unghiile manifestanţilor din Parcul Gezi cărora tocmai ce le-a dat un ultim avertisment. Premierul le-a cerut mamelor şi taţilor să îşi ia copiii de mână acasă, pentru că "răbdarea noastră s-a terminat".

Cum adică? Parlamentul European zice şi cere, iar un prim-ministru nu e afectat deloc?! Da, pentru că eurodeputatii nu au nici o autoritate, nici juridică, nici morală.

Să ne amintim: Turcia este membru asociat al UE (şi al predecesorilor săi) din 1963; a aderat la Consiliul Europei în 1949; e în OECD din 1961 și în OSCE din 1973; are un acord vamal cu UE din 1995 și e țara candidată la aderare din 1999 (summit-ul de la Helsinki). Cu toate astea, negocierile de aderare cu Ankara sunt blocate, iar Uniunea nici nu vrea să le reia. Președintele CE, Jose Manuel Barroso, a declarat că Turcia nu e pregătită să adere "nici mâine, nici poimâine". Cancelarul german, Angela Merkel, i-a spus președintelui turc că "nu vrem statut de membru pentru Turcia". Fostul președinte francez, Nicolas Sarkozy, a spus că "Turcia nu are loc în UE", invocând argumentul geografic. Cu alte cuvinte, UE și-a ratat unul din scopurile sale existențiale: acela de a promova și consolida valorile democrației și ale libertății în vecinătatea sa.

Turcii nu sunt ajutați cu nimic de UE, care refuză să le ridice măcar vizele