Toată aşa-zisa dezbatere pe marginea redefinirii Constituţiei, dacă n-ar fi vorba de legea fundamentală, ar putea fi amuzantă, fie şi pentru că dovedeşte că mulţi dintre cei care-şi dau cu părerea, dar şi mai grav, şi dintre cei care au ajuns să lucreze la aceste revizuiri sau amendamente, habar nu au de fapt ce înseamnă acest termen.

Făcând un recurs la memorie, legea fundamentală a unui stat, investită cu o forţă juridică superioară celorlalte legi şi acte legislative, determină formula de guvernământ, structura socio-economică şi politică, cuprinde principiile esenţiale ale organizării acestuia, stabileşte şi defineşte drepturile esenţiale şi datoriile principale ale cetăţenilor, sistemul electoral, organizarea instituţiilor de stat, reflectând stadiul de dezvoltare al societăţii respective.

Actuala Constituţie, în forma ei iniţială, a fost adoptată de Adunarea Constituantă din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării prin Referendumul din 8 decembrie 1991. Actuala formă a Constituţiei, valabilă încă, a fost modificată şi completată prin legea de revizuire aprobată prin Referendumul naţional din 18- 19 octombrie 2003. Adică este o lege fundamentală foarte tânără şi destul de stufoasă, cu opt titluri şi 156 articole.

Evident, fără nici o legătură şi fără nici o importanţă, doar spre ccomparaţie, Constituţia Statelor Unite funcţionează efectiv din martie 1787, are doar şapte articole şi 27 de amendamente, primul având ca scop apărarea libertăţii de conştiinţă, a libertăţii religioase şi a libertăţii de exprimare.

Deşi referendumul a fost evident populist, cu întrebări retorice cu răspuns predictibil, poporul român s-a pronunţat totuşi prin plebiscit asupra trecerii legislativului la o formulă unicamerală, cu doar 300 de parlamentari, oţiune care reclama însă modificarea Constituţiei. Acum, Parlamentul este tot bicameral şi