În spiritul administratorului de Casino care îl dă pe mâna poliţiei pe jucătorul de Blackjack bănuit că a memorat cărţile de joc, oamenii din BNR se grăbesc să strige hoţii atunci când cineva acţionează mai inteligent sau mai abil decât ei

A fost sau nu a fost? Aceasta este întrebarea care se tot repetă, cu o frecvenţă enervantă aş zice, din 2008 încoace, prin săli de conferinţă, camere de şedinţă şi redacţii de ziare. Au vrut sau nu au vrut “străinii” să curme liniştea oamenilor în costum negru din Strada Doamnei? A fost sau nu a fost un atac concertat şi prestabilit asupra monedei naţionale, leul? S-au înţeles ori nu s-au înţeles băncile din România să facă jocul giganţilor londonezi în detrimentul “interesului naţional”?.

La această ultimă întrebare a răspuns chiar o instituţie a statului, Consiliul Concurenţei arătând că nu a fost vorba despre nici o înţelegere în acel octombrie roşu(adică sângeros) din 2008.

Băncile active pe piaţa valutară nu au făcut decât să-şi urmeze propriul interes, fără a forma vreun cartel malefic menit să distrugă stabilitatea cu greu construită de cei ce poartă în spate o ţară-ntreagă şi-un popor. O spune Consiliul Concurenţei, singura instituţie abilitată să dea verdicte în ceea ce priveşte eventualele înţelegeri de piaţă. Despre aspectele tehnice legate de momentul 2008 au scris specialiştii. Pe bloguri şi nu numai şi-au prezentat argumentat opiniile mai toţi actorii şi, în plus, într-o ţară normală, concluzia dată de Consiliul Concurenţei ar trebui să pună capac oricăror discuţii cel puţin în ceea ce priveşte intenţiile şi acţiunile trezorierilor implicaţi în scandal.

Rămâne totuşi un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte modul în care reglementatorul priveşte piaţa pe care o arbitrează.

Din acest punct de vedere atitudinea Băncii Naţionale este comparabilă cu cea a unui administra