În spaţiul nostru public circulă tot felul de afirmaţii, zvonuri sau informaţii false. Multe dintre teme sînt fabricate în laboratoarele diferitelor cercuri de interes şi propagate în media, în ideea obţinerii anumitor rezultate, a unor efecte dorite şi folosite, în final, în luarea unor decizii. Nu la această categorie doresc să mă refer acum, ci, pur şi simplu, la o temă falsă pusă pe piaţa dezbaterilor, din necunoaştere. Este vorba despre posibilitatea – destul de des invocată de către unii comentatori economici – a reindustrializării ţării noastre. Eu cred că nu mai putem discuta în prezent despre aşa ceva şi, în sprijinul acestei afirmaţii, există multe argumente.

Mă simt dator să spun din start că nu mă voi ocupa, în cele ce urmează, de o analiză a motivelor pentru care capitalismul şi industria au apărut în lumea occidentală, şi nu în altă parte a lumii, la mijlocul mileniului anterior. Este un complex de factori de ordin istoric, civilizaţional şi cultural despre care s-a scris şi se va mai scrie. Nu-i voi invoca, deci, în nici un fel, pe Max Weber, Arnold Toynbee sau Fernand Braudel. Îmi voi permite, însă, să-l amintesc pe Bogdan Murgescu şi analizez argumentele sale în legătură cu rămînerea noastră în urmă (România şi Europa. Acumularea decalajelor economice, 1500-2010, Editura Polirom, 2010). Autorul vorbeşte despre o aşezare şi o funcţionare greşită a instituţiilor statului, egoismul elitelor şi insuficienta valorificare a capitalului uman. Ne aflăm în faţa unei întregi istorii în care nu am existat – sau am existat marginal. Nici economia nu putea face excepţie de la această regulă. Din tot acest parcurs, mă voi opri la un segment redus – evoluţia economiei şi a industriei noastre de după al Doilea Război Mondial.

Din păcate, doar odată cu socialismul se poate vorbi despre industrie şi – iarăşi din păcate – tot ce s-a realizat a purtat o