Întrebuinţate, aproape exclusiv, la plural, metaforicele supranume animaliere reflectă valoarea şi prestigiul de care se bucură echipele. Necunoaşterea acestor clişee transformă ştirile sportive în surse de umor involuntar: „«Cocoşii» şi «Pumele» dau startul Cupei Mondiale la Rugby”, „Marius Nae şi Florin Maxim au semnat cu «rechinii»”, „Forlan este dorit cu insistenţă de «lilieci»”.
Pe vremea când seminţele erau vândute la cornet de ţigănci cu multe fuste, iar brifcorul se ambala în sticle de un sfert, m-a luat tata la un meci de fotbal să-mi arate ceva esenţial despre limbajul verbal şi nonverbal al bărbaţilor. Era prin anii ’80 şi marea Dinamo Bucureşti venise să joace contra amatorilor de la Victoria Tecuci. Meciul se disputa pe arena „Muncitorul” din Tecuci, dotată, încă de pe atunci, cu iluminat natural gratuit şi cu locuri încălzite de soare. În vremurile acelea însorite, tot muncitorul ştia câte ceva despre maximele principiului pragmatic al politeţii descris de Geoffrey Leech şi vorbea cu eleganţă numai în metafore doldora de deferenţă.
Toţi spectatorii prezenţi la meci ştiau că victoria nu va fi de partea Victoriei, dar veniseră, cu mic, cu mare, să vadă jocul de glezne şi gheata de aur pe nume Rodion Cămătaru. Stăteau oamenii şi pe garduri numai să prindă pe retină ceva din măiestria jongleriilor internaţionalului. Când Cămătaru primea, la firul ierbii, balonul rotund, tot stadionul pulsa în silabe: „Că-mă-ta-ru! Că-mă-ta-ru!”. Când Cămătaru pierdea mingea, tot stadionul izbucnea: „Că-mă-ta-ru! Că-mă-ta-ru!”. Până şi leul plictisit de la zoo ţinea isonul microbiştilor.
Mai şugubeţi şi mai iuţi de limbă, unii suporteri îi stimulau pe tinereii mai bronzaţi ai echipei gazdă, invitându-i să dea dovadă de fair-play: „Băă, Ciocolaatăă (sau Albă-ca-zăpada), dă-o, băăăă, în moorţii măă-tii, lui Că-mă-ta-ru! Că-mă-ta-ru!”. Victoria s-a retras l