- Editorial - nr. 114 / 13 Iunie, 2013 Din relatarile istorice rezulta ca ungurii au avut mari probleme existentiale in ultimul sfert de veac de la venirea lor in Europa. Este vorba indeosebi de intervalul de dupa 968 si pana la increstinare, in 1001, cand erau sa dispara ca popor. Desele incursiuni inspre occident si spre sud-estul bizantin al continentului, cu pierderile aferente, le-au epuizat resursele umane. Cu toate acestea, popor calit in valtoarea atator momente grele ale istoriei a renascut din cenusa proprie, ca pasarea Phoenix. Revenirea relativ rapida, in urma increstinarii, cu sprijinul papei si al occidentului (care din dusman i-a devenit aliat), a permis ungurilor, popor de stepa, obisnuit cu confruntari militare dure, sa actioneze pe spatii largi in zona ortodoxa aflata de jur imprejur, obtinand succese relativ confortabile in fata unor populatii organizate statal, dar cu preocupari preponderent sedentar-agricole. Ungurii de ieri si de azi fac desigur mare caz de aceste victorii ale stramosilor lor, punand asemenea succese militare exclusiv pe seama vitejiei si a superioritatii de rasa, omitandu-se sprijinul generos de care au beneficiat in acest razboi al religiilor. Mostenirea genetica, ca razboinici de profesie, a avut si ea rolul ei in aceste confruntari, stiindu-se faptul ca istoria n-a reusit sa consemneze vreun popor sedentar care sa puna stavila atacului in hoarda: nici chinezii, nici indienii si nici europenii. Iar faptul ca ungurii, de nestavilit candva, deveniti seminomazi prin asezarea in Europa, s-au dovedit neputinciosi atat in fata navalitorilor mongoli, ai lui Gingis Han, la 1241, cat si a turcilor la 1526, demonstreaza din plin aceasta realitate. Cu toate ca multe din trasaturile de migratori s-au estompat in timp, dorinta de a fi mereu in miscare si de a cuceri noi teritorii, de a trece prin foc si sabie noi populatii, le-a ramas vi