In finala Roland Garros-ului, căzută anul ăsta într-o vineri, s-au nimerit doi coloşi.
Doi colosali în Colosseum, sclavi ai zeului Tenis, chemaţi de zeitatea lor să se bată pentru gloria ei. Şi s-au bătut…Gladiatorul Nadal a învins, dar nu despre antologica lui victorie este vorba.
Vorba este despre luptă şi despre sport. O luptă sportivă ale cărei fresce vor fi revăzute de nepoţii noştri încrustate pe zidurile amfiteatrului Philippe Chatrier, colosseumul.
De la înălţimea tribunei în care mă aflam, prima dintre aceste imagini care-mi revin în minte este aceea a doi atleţi înalţi şi zvelţi strângându-şi mâinile deasupra fileului ca debut de amicală încălzire şi semn că nu au nimic important de împărţit.
Odată însă începută confruntarea, imaginea asta este înlocuită cu una a doi imenşi competitori de sumo, uriaşi cât toată arena, grandioşi cât valoarea şi cariera lor, granzi cât toate Grand Slam-urile lor laolaltă. E o imagine cu Rafa şi Nole aruncându-şi sarea peste cap şi, giganţi în toată măreţia lor, năpustindu-se unul asupra altuia pentru a câştiga teren. În toată disputa lor splendidă, fileul n-a rămas decât o simplă convenţie, un indiciu de înjumătăţire echitabilă a spaţiului vital. În realitate, frumoşii luptători de sumo cucereau succesiv terenul advers, împingându-se reciproc înspre limita limitelor. Limitele terenului, ale puterii şi-ale răbdării. Tenisul-sumo, drumul către marginea limitelor.
Memorabilă va rămâne şi scena în care, într-un moment foarte tensionat al meciului, copleşit de emoţia stilului care-pe-care şi scos din minţi de defensiva spaniolului, Nole s-a năpustit la propriu, de-adevăratelea, peste fileul-convenţie. În acel moment, el nu mai era un luptător de sumo, ci un boxer care dă năvală peste adversar dar, păcălit de eschivele vântului şi de eschiva stăpânirii de sine, se prăbuşeşte în corzi. Năvala asta a box
