Scriu astăzi despre un subiect pe care am încercat să-l ocolesc pentru a menaja anumite orgolii care, deşi par marcate de retractilitate, devin uşor agresive când e vorba de adevărul spus fără ocolişuri. Unii dintre noi am prins perioadele nefaste în care eram aduşi cu arcanul, cum se spune, pe la anumite manifestări plicticoase unde stăteam ca pe ace sub povara clipelor care deveneau ceasuri.

Cultura cu de-a sila ni se părea o normalitate, iar bătutul din palme a lehamite avea conotaţia lucrului care trebuie musai făcut. Ei, bine, astăzi, prin librăriile de prin Bucureşti, când vine vorba de o lansare de carte, ca să dăm doar acest exemplu, este suficient să se adune vreo zece iubitori de literatură iar evenimentul are loc fără lamentaţii şi festivisme. Pe scurt, chiar nu este nevoie să se adune tot poporul. E împotriva firii să obligi omul să te asculte, e nedrept să-i ajustezi timpul, fiind evident că nimeni nu este stăpân peste viaţa celor din jur. Cultura este (sau vrem să fie) un act de intimitate în care eu, ca individ, îmi dau măsura proprie. Aleg sau nu aleg. Lucrurile stau cu totul altfel la nivelul instituţiilor şcolare unde profesorii sunt cei care modelează personalităţi, iar excesul de zel poate fi justificat. E jalnic să vezi însă cum pentru unii este mai importantă mediatizarea decât evenimentul în sine şi este trist că ne lăsăm cu toţii duşi de valul publicităţii. Este aproape deprimant pentru un vorbitor aflat la tribună să constate că publicul bate neliniştit din picioare. Aş spune chiar că într-o sală cu ascultători apatici măsura eşecului (reflectată în ochiul ascultătorului) devine fatalitate. Decât să vorbesc pentru o sută de oameni plictisiţi, mai bine dialoghez cu un singur spectator. Să ştergem praful aşezat peste mentalităţile învechite.