Ne-am întors la şcoală la începutul lui ianuarie 1990. Învăţam la o şcoală generală din cartierul Ferentari, undeva nu departe de şoseaua Sălaj. Nu mai era urmă de tablou al lui N. Ceauşescu, a dispărut şi materia intitulată Constituţia Republicii Socialiste România. Noi, elevii, eram euforici, doream schimbări, aveam un ascendent asupra multor profesori – compromişi înainte de 22 decembrie (unii fuseseră mici rotiţe ale mecanismului propagandistic din sistemul de învăţământ, chiar şi prin simplul fapt că recitaseră odată din „Scânteia“ nu-mai-ştiu-ce-directivă a Partidului, şi se simţeau cu musca pe căciulă; deveniseră mai indulgenţi). Directorul (exigent profesor de matematică), profund antipatic şi fiindcă aplica de multe ori corecţii fizice acelora turbulenţi, a fost schimbat. Şi-a dat demisia? A fost forţat să se retragă? Nu mai ştiu. I-a succedat profesoara noastră de educaţie fizică, apreciată şi acceptată imediat de marea majoritate a elevilor.

Aveam 14 ani, îi împlinisem în martie, eram în clasa a VIII-a, pe punctul de a mă despărţi de şcoală. Nu eram decis spre ce liceu să mă îndrept, nici la ce profil, nu ştiam mai nimic în legătură cu ce voi face din iulie, după absolvirea Generalei. Ştiam doar că trebuie să îmi fac buletinul de identitate. Îmi trebuia la absolvire, apoi la înscrierea la Liceu. La începutul lui martie m-am dus la Secţia 18 de Miliţie (încă nu schimbaseră denumirea la sediu) să îmi depun actele. Pe la începutul lunii mai am primit buletinul (care încă mai purta însemnele RSR, cu secera şi ciocanul). M-am dus la fotografiat într-un studio de pe calea Rahovei. În trening, spre disperarea maică-mii. Timp de 10 ani am avut această fotografie uşor haioasă, aparent neglijentă, pe actul de identitate. Biata mama m-a rugat apăsat să nu mai fac astfel de prostii şi a insistat ca celelalte acte să fie în regulă. Mai era un detaliu de rez