Winston Churchill spunea că puterea trebuie dată celor care nu şi-o doresc. Dincolo de profunzimea, de utilitatea şi de valoarea de adevăr a acestei aserţiuni, ne aflăm totuşi în faţa unui paradox, pe care democraţia n-areuşit să-l rezolve. De ce?
Pentru că politica, ca mobil principal al puterii, este, prin definţie, acţiunea (unii spun arta) de dobândire şi de păstrare a puterii. Mai mult de atât, este chiar o luptă continuă, voluntară şi conştientă, riscantă, cinică, cu sacrificii şi victime, pentru a ajunge în vârf (oricare ar fi el) şi mai ales de a te păstra acolo. Dilema e, în aceste condiţii, cum poate ajunge cineva acolo sus dacă nu-şi doreşte asta? Nici întortocheata minte englezească, nici viaţa de partid, nici sistemele electorale ultrasofisticate nu au dat o soluţie satisfăcătoare acestei probleme. Slabele puteri omeneşti au arătat că, dimpotrivă, arareori e posibil aşa ceva.
N-aş fi deschis o discuţie despre eternele probleme ale omenirii dacă în aceste zile, săptămâni sau luni nu s-ar lucra la o nouă Constituţie a României şi nu s-ar reconfigura relaţiile de putere din statul român. Sigur, veţi spune, Constituţia este o treabă complicată, unde un conclav de jurişti constituţionalişti, susţinuţi de politicieni responsabili, pun pe masă principii, fac sinteze, analizează, discută, compară, argumentează, negociază să scoată ce-i mai bun pentru ţară. Chiar dacă se întâmplă în mod real câte ceva din fiecare din aceste lucruri, şi Constituţia este făcută de nişte oameni pentru nişte oameni. Simplu, mai simplu decât ne închipuim.
Fără a merge mai departe, Constituţia României din 1991 a fost făcută de Ion Iliescu pentru Ion Iliescu, argument scurt, sau a fost gândită de oamenii lui Ion Iliescu, susţinută politic de partidul său şi votată de-a valma de votanţii lui, argument lung. Nenumărate alte argumente spun acelaşi lucru. Consti