Pentru a răspunde din capul locului la întrebarea din titlu, ar fi nevoie de cel puţin câteva zeci de ani. Pare o variantă pesimistă, dar trebuie să luăm în calcul şi vechimea năravurilor... Uitându-se în urmă cu mai bine de un secol, profesorul de istorie Bogdan Murgescu observă că în majoritatea perioadelor, elitele româneşti au avut o grijă mai mare pentru interese specifice în detrimentul binelui public. De aici şi rămânerea în urmă a ţării din punctul de vedere al indicatorilor sociali. Poate că nu întâmplător, alfabetizarea a venit la noi mai târziu, a spus Murgescu în cadrul unei mese rotunde organizate la începutul acestei săptămâni de reprezentanţa din România a Comisiei Europene şi Fundaţia Friedrich Ebert.
Valentin Lazea, economist-şef al BNR, remarcă persistenţa unei gândiri în rândul establishmentului românesc potrivit căreia România se poate dezvolta, chiar şi dacă cei mai mulţi dintre oameni o duc rău. De aici şi o lipsă de preocupare pentru "talpa ţării", evidentă şi în ultimul sfert de veac.
Dacă ar fi lăsaţi în plata Domnului, tot ar mai fi ceva. Problema este însă că populaţia, aşa slab productivă cum este, încă este spoliată în folosul unor elite privilegiate. Instrumentul? Statul. Cel puţin, aceasta este concluzia lui Valentin Ionescu, fost ministru al privatizării la sfârşitul anilor '90. "Statul român este un stat de colectare a rentelor", a declarat acesta. Statul nu face decât să asigure privilegii unei minorităţi în detrimentul celorlalţi. Cei aflaţi în fruntea instituţiilor sunt preocupaţi să ajute pe cineva, în timp ce restul nu contează.
Din dezbaterea la care am asistat, nu am rămas lămurit dacă statul român este unul puternic întrucât facilitează spolierea sistematică şi eficientă a cetăţenilor în folosul unor "pături superpuse" (şi folosind acest termen al lui Eminescu ne dăm seama cât de veche este problema) sau d
