L-am cunoscut de curînd la Berlin, unde a vorbit despre poezia sa, despre poezie în general şi despre alte cîteva lucruri legate de multicolora sa experienţă de viaţă. S-a născut acum 57 de ani în Elveţia, dar a crescut în China, a trecut prin „revoluţia culturală“, a fost trimis la reeducare într-o provincie îndepărtată (ca săpător de morminte), a fost cînd tolerat, cînd ameninţat, i s-a retras cetăţenia chineză, a călătorit mult şi s-a stabilit pînă la urmă la Londra. A luat mai multe premii literare, a fost nominalizat, la un moment dat, pentru Nobel. E comunicativ, tonic, neconvenţional, dar într-o versiune acomodantă.

DE ACELASI AUTOR Revoluţie fără frontiere? Feluri de a vorbi Din nou despre colectivism Note, stări, zile Te-ai aştepta ca, pe un asemenea fundal existenţial, discursul lui Yang Lian să fie îmbibat de ideologie, resentimentar, „revoluţionar“, „avangardist“, marcat de toate frustrările exilului. Nu e cazul. Pentru el, „dezrădăcinarea“ e prilejul de a ieşi din conjunctural, din gîndirea în alb-negru, din gata-făcutul terminologiilor şi doctrinelor la modă. Exilul devine, astfel, condiţia optimă – şi de fapt inerentă – a culturii, indiferent de amplasamentul spaţial al exilatului. Poezia nu e despre ideologii, ci despre limbă şi despre aventura ideii dincolo de contingenţe (chiar dacă împreună cu ele). Yang Lian ne explică sensul ideogramelor care exprimă „exilul“ în chineză şi în japoneză: e vorba de o combinaţie între o ideogramă care desemnează plutirea şi una care desemnează moartea. Imaginea nu e un lipsită de un hrănitor echivoc. Este exilul un zbor spre moarte? Sau un zbor al îndepărtării de moarte? Sau un tip de zbor care echivalează cu moartea? Oricum, condiţia exilului e universală şi benefică. Stilistic, „exilul“ pare să fie, pentru poetul chinez, recuperarea lirismului clasic al Chinei Vechi. Adevăratul „acum“ este clasicitatea