Am toată preţuirea pentru cei care reuşesc în viaţă, cuibăriţi între hotarele unor ţări care nu sunt ale lor. Nu e puţin lucru să devii celebru într-o altă ţară decât cea în care ai văzut lumina zilei. Am cunoscut, prin natura profesiei, sute de români care au plecat aiurea, prin lume, mânaţi de dorinţa de a o duce mai bine, de a se realiza, de a-şi face un nume, de a găsi la alţii ceea ce patria lor nu le-a putut oferi. Recunosc, nu m-am uitat întotdeauna cu prea multă îngăduinţă către ei, ba chiar i-am judecat că şi-au lăsat baltă ţara, dar, fiind un om tolerant, m-am străduit să-mi maschez încruntările, ascultându-le poveştile şi căutându-le chiar circumstanţe atenuante. Până la urmă, tutto il mondo e un sole paese (toată lumea este o singură ţară). Aşa că... ubi bene ibi patria! Puţini însă dintre temerarii care au ales calea depărtărilor au reuşit să facă... „mare brânză” pe acolo (scuzată-mi fie mica răutate!). Am întâlnit ingineri de geniu care funcţionau ca administratori de imobil, economişti care-şi plăteau facturile din salariul de baby-sitter, medici care plimbau câinii oamenilor avuţi sau arhitecţi care construiau, e drept, case, dar de pe poziţia mânuitorilor de mistrii. Cu toţii şi-au împachetat, în bagajele cu care au părăsit România, un maldăr de speranţe şi au sfârşit prin a-şi uita visurile, dând cu capul de pragul de sus al realităţii deloc simple. Puţini, extrem de puţini au ajuns CINEVA. Apreciaţi, respectaţi, admiraţi, însă nescăpând niciodată de emblema celui venit de aiurea, a străinului care nicicând, oricât de genial ar fi, nu va fi adoptat întru totul, până-n cea mai intimă fibră a sa. Un accent buclucaş, de care nu va scăpa poate niciodată, o mentalitate bine înfiptă înlăuntrul său, o menţiune în documentele oficiale - ceva îi va reaminti întotdeauna că nu e „de-al Lor” şi nici nu va fi vreodată.
De aceea, repet, îi admir din
