Pornind de la o butadă de-a criticului american Andrew Sarris despre colegul John Simon – „cel mai mare critic de film al secolului al XIX-lea“ –, Sergiu Nicolaescu poate fi văzut ca un cineast neintrat vreodată cu totul în secolul cinematografului. În pofida aparentei lui adaptabilităţi la diverse genuri, în pofida împrumuturilor lui de la contemporani ca Sergio Leone şi a ambiţiilor lui de a face grand spectacle, cinema-ul lui nu s-a emancipat niciodată decisiv de sub tutela unor forme precinematografice ca romanul foileton, teatrul melodramatic şi defilarea militară. O materie epică fecundă în sine, străvechi modele de coups de théâtre (drumuri sortite să se reintersecteze, măşti smulse în ultimul act), cantităţi mari de oameni, cai, costume etc. – Nicolaescu a continuat să mizeze aproape totul pe efectul generat de aceste materiale prin ele însele, netrecînd vreodată la the next level, adică la transmutarea materialelor respective în obiecte cinematografice care să merite apreciate şi ca structuri audiovizuale sculptate în spaţii şi timpi. Destule filme de-ale acestui „meşteşugar experimentat“ au chiar un aspect semiamatoristic.

DE ACELASI AUTOR Nicolaescu revisited (I) American dreamer Artă academică Literatura ca dinamită De pildă, Nemuritorii (1974), care, în calitatea sa de spaghetti-western-de-capă-şi-spadă, promitea iniţial să fie destul de badass, cu eroi nespălaţi, dînd cu şutul în cadavre, pe acorduri rock; dar, ca în atîtea alte dăţi, energia regizorului se consumă integral pe conceperea setup-ului, a promisiunilor iniţiale – restul e pe pilot automat, aventură la kilogram. La un moment dat, eroii năvălesc în castelul unui nobil maghiar, care îi invită mieros la masa lui. În cursul serii, membrii wild bunch-ului nicolaescian produc ceea ce se cheamă „respiro umoristic“, dansînd între ei sau cu doamnele din suita nobilului, în timp ce acesta d