Antoaneta Gordea: „Toată lumea vrea la oraş, vrea la civilizaţie. Da, sunt greutăţi, dar trebuie de lucrat, trebuie de muncit.”

A trecut prin suferinţele Gulagului şi-a petrecut copilăria în Siberia şi a învăţat să-şi amăgească foamea cu o coajă de pâine. Vorbesc despre Antoaneta Gordea, o pensionară din Chişinău, victimă a deportărilor staliniste.

Despre greutăţile prin care a trecut departe de casă ar putea scrie o carte, cu toate acestea, spre umirea mea, femeia a zâmbit cele câteva zeci de minute cât am realizat interviul cu ea şi chiar a refuzat să-mi povestească despre suferinţele din lagărele Siberiei.

Nu s-a plâns de pensia mizeră care abia îi ajunge să-şi ducă traiul de azi pe mâine, or serviciile medicale la care cu greu are acces, ba chiar s-a arătat indignată de nemulţumirea celor care spun că în ziua de azi se trăieşte greu:

„Ei cred că nu au văzut mai rău. Nu au fost deportaţi oamenii aceştia şi nu au văzut greutăţile când pentru o bucată de pâine trebuia să stai în rând din noapte până dimineaţă. Iarna, dimineaţa, mama mă scula la şase şi mă trimetea după pâine pe un ger de - 40 de grade, ca să iau două pâini care să ne ajungă măcar pe o săptămână, să nu stăm la coadă în fiecare zi. Principala noastră mâncare era cartoful şi astfel am supravieţuit, ne-am întors acasă şi am trăit încă.”

Antoaneta Gordea recunoaşte că a dus-o greu în Gulag, însă încearcă să vadă partea plină a paharului – printre străini a trebuit să muncească mult ca să supravieţuiască, de aceea este obişnuită să-şi poarte singură de grijă, fără să aştepte pomană de la stat:

„Tatăl meu acolo niciun an nu a trăit, de 55 de ani a murit şi mama a rămas de 50 de ani, eu de 8 ani şi am supravieţuit pentru că am lucrat, am muncit. Mama mea se ducea muruia case la ruşi, pentru că ei nu ştiau cum, prăşeam, spăla r