Pentru a risipi orice suspiciune – dacă lucrul ăsta va fi fiind posibil – asigur cititorul, de la bun început, că povestea care urmează nu are ca scop nici o urmă de culpabilizare a cuiva. Din nefericire, precizările de felul ăsta sînt foarte necesare. Cînd se face referire la vreo provincie istorică a acestei ţări, orgoliile şi patriotismele locale se umflă mult peste măsură, indiferent de benignitatea subiectului în discuţie. Imaginea generală a diversităţii noastre – aşa cum e ea, destul de deformată şi de bogată în clişee – spune că ardelenii sînt oameni înţelepţi, lenţi, muncitori, civilizaţi, posesori ai unui umor tipic. O altă vorbă celebră la noi spune că, de fapt, convieţuirea cu maghiarii i-a ajutat să fie aşa cum sînt. Despre bănăţeni se spune că sînt strîngători (asta ca să folosesc o formulă corectă politic), exagerat de preocupaţi de patriotismul lor local şi zonal, cel puţin la fel de civilizaţi ca ardelenii şi încălziţi istoric de vecinătatea cu sufletul tumultuos şi viteaz al sîrbilor. Despre olteni şi munteni se spune că sînt şmecheri, păcălici şi guralivi, buni la improvizaţie şi mari artişti în toate, dar şi în iuţeala de mînă. Se spune că apropierea de turci i-a orientalizat şi i-a condus în moravuri nu tocmai dintre cele mai bune, şi că te fac din vorbe cît ai clipi. Iar moldovenii, bieţii de ei, vin la întîlnirea asta cu o reputaţie de sărăcie, lene, ciuca bătăilor în bancurile grave, subiect favorit al ştirilor de la ora cinci, dar cu suflet poetic şi de povestitor. Să nu uităm însă nici de cel mai miştocărit accent din ţara asta. Repet, ca să fie clar: nu fac decît să reproduc „şlagăre“ pe care le auzim zilnic. Şi trec îndată la poveste, cu convingerea clară că introducerea pe care am făcut-o e, de fapt, complet inutilă.
DE ACELASI AUTOR Reforma din Justiţia Divină Noi, provincialii Ah, criza de modele! Ce rechizite punem în ghioz
