Darul suprem al vieţii: să ai ambiţie
- Într-un interviu acordat revistei noastre în urmă cu zece ani vorbeaţi cu nostalgie despre paradisul copilăriei, petrecut în grădinile Copoului din Iaşi. Fericirea de atunci s-a sedimentat? V-a ajutat de-a lungul vieţii?
- Foarte interesant e că în copilărie trăiam într-o stare absolută de libertate şi inconştienţă, în care nu vedeam anumite lucruri. Am avut o copilărie fericită, înconjurată de bunici, de mătuşi..., am fost iubită de părinţi şi sunt în continuare, deci, nu am motive să fiu nostalgică. Îmi dau seama doar că mai rău e să ai o copilărie nefericită, că asta duce de multe ori la o maturitate dificilă. Dar poate fi şi un motor. Tot aşa, sunt copilării fericite care te dezumflă, te demotivează. Tot aud de oameni care au fost fericiţi în copilărie şi acum nu mai sunt. Aşa că nu ştiu dacă foloseşte sau nu. Foloseşte şi ca adult să trăieşti fiecare clipă, să te simţi liber şi iubit.
- Proveniţi dintr-o familie de intelectuali. Tatăl dumneavoastră a fost un inginer constructor care a participat la renaşterea Teatrului Naţional din Iaşi, pe a cărui scenă, mama dumneavoastră a strălucit ca actriţă (n.r. Liana Mărgineanu). Să te naşti într-o familie luminată şi educată creează oare un avantaj la startul vieţii?
- Cred că ceea ce contează cel mai mult este să fii iubit. Şi, ulterior, să vrei să faci ceva. Şi asta nu ştiu dacă vine din educaţie, din bagajul genetic sau energetic. Nu ştiu de unde vine, dar să ai ambiţie este un cadou fantastic cu care poţi fi înzestrat în viaţă. Cred că e o mare problemă să nu vrei nimic. Atunci alţii îţi hotărăsc viaţa. Exemplul părinţilor care muncesc sau care au ambiţie să ajungă departe nu e întotdeauna urmat de copii. Vezi atâtea drame, atâţia copii blazaţi care au totul şi nu vor nimic. Nu ştiu. Cred că fiecare are drumul lui. Că vii din
