Ceauşescu avea un obicei care l-a făcut simpatic infractorilor. Când puşcăriile se aglomerau peste procentul maxim de suportabilitate, promulga un decret de amnistie şi se făcea loc pentru cei care continuau să atenteze la avutul obştesc – pentru că marea majoritate a condamnărilor să dădeau pentru infracţiuni care vizau supravieţuirea (în cazul ţăranilor care furau din recoltă) sau un trai ceva mai bun (pentru gestionarii şi mandatarii de toate speţele).

După Revoluţie, aceste manevre au fost permanent suspectate de un substrat politic şi au născut dispute.

Cea mai celebră rămâne graţierea acordată de preşedintele Iliescu în finalul ultimului său mandat (pe care a văzut-o ca un fel de încheiere a socotelilor legate de putere şi ca un pact cu posteritatea). Nici prin cap nu i-a trecut atunci preşedintelui că prezenţa pe lista de graţiere a lui Miron Cosma avea să stârnească un asemenea scandal, încât a fost nevoit să o retragă. Gest neuzual, care nu a potolit cu nimic îndârjirea unei opoziţii care tocmai se vedea pe cai mari şi nu putea pierde un asemenea prilej. Cea mai gravă consecinţă a acestui gest a constituit-o, însă, declanşarea revoltei din sânul propriului partid, unde perspectiva întoarcerii sale la comenzi, cu intenţia de a face curăţenie printre profitorii guvernării, generase panică. Mihai Tănăsescu şi Dan Ioan Popescu au fost atunci primii care au declanşat tirul de pe urma căruia avea să se producă puciul care, la Congresul PSD, l-a scos din joc pe fondator şi l-a pus în locul său pe perdantul Geoană. Miron Cozma s-a întors la puşcărie şi a făcut “la zi” cei câţiva ani care-i mai rămăseseră dintr-o condamnare excesivă.

Nu cu mult timp în urmă, după încarcerarea lui Adrian Năstase (sau înainte?) Mădălin Voicu şi Nicolae Păun au înaintat un proiect de lege pentru amnistia condamnărilor mai mici de şase ani. Unul dintre argumente