După un an de la instalare, guvernarea USL a plasat România într-o zonă a relativului cu o rapiditate care greu ar fi putut fi anticipată chiar şi de către cei mai înverşunaţi critici ai modului în care PSD, PNL şi PC au stabilit, atunci când s-au aliat, că trebuie acaparată puterea.
Iar aici nu e vorba doar de versatilitatea, fermitatea de cameleon şi poziţionările schizoide executate de premier în chestiuni, de pildă, precum exploatarea (atenţie, nu doar explorarea!) gazelor de şist.
Nu, e vorba de mult mai mult – de două procese macro care, odată finalizate, influenţează decisiv cursul oricărei ţări de pe suprafaţa globului, nu doar pe cel al României: revizuirea Constituţiei şi redesenarea administrativă a teritoriului.
Ce au aceste procese în comun? Ei bine, nimic mai puţin decât ceea ce este mai prost.
Anume, o simplă existenţă a unor termene de execuţie (finalul lui 2013), o incompatibilă cu vremurile lipsă de transparenţă, un deficit medieval în materie de consultare a societăţii civile şi chiar a diferitelor ramuri ale Autorităţii, evidenta mutilare a fondului problemei şi, pe termen lung, expunerea ţării la riscuri încă dificil de cuantificat exhaustiv.
În fine, supremul numitor comun al celor două teme lăsate de USL în grija parlamentarilor de Teleorman, Crin Antonescu şi Liviu Dragnea, ţine de condensarea puterii tocmai spre acea zonă a politicului care a condus la ceea ce cu preţiozitate am putea numi fentarea modernităţii – baronii locali.
Nu este oare cinic ca tocmai aceia care au pus în operă feudalizarea, la propriu, a sistemului de administrare a ţării să fie acum mai aproape ca oricând de dobândirea puterii absolute şi consfinţirea acesteia prin plasarea unor articole convenabile în Legea fundamendală ? Este.
Dar tot adevărat este că în societăţile slabe aşa ceva devine la un moment dat inevitabil.
Degea