"Un veac de singurătate" face parte dintr-o categorie rară de cărţi, în imaginarul şi biblioteca mea. Cea a cărţilor pe care le îndrăgesc în tăcere, de la distanţă, despre care îmi spun adeseori că le voi citi ...într-o zi. Spre ruşinea mea, această zi nu a venit încă niciodată.
Cotidianul a devenit un persistent căpcăun devorator de ore, de viaţă, de vise, de cărţi necitite. Atunci, da, pentru cei care nu au citit această carte, cei care intenţionează să citească într-o zi această carte cultă scrisă de Gabriel Garcia Marquez, lansez un sfat: mergeţi să vedeţi piesa montată la Paris de moldoveanul Mihai Tarna.
Deşi moldovean pare deja anacronic, Tarna devenind de-a lungul timpului şi al creaţiilor sale un european absolut. Universal. Am vizionat aseară, la Théâtre des Nouveautés, 24 Boulevard Poissonnière 75009 Paris, métro Grands Boulevards, un spectacol care depăşeşte orice imaginaţie şi orice aşteptare. "O să vezi, cele patru ore de spectacol, o să treacă mai repede decât viteza vântului", mă avertizase regizorul înainte de spectacol.
Şi într-adevăr, am plonjat în această piesă imaginată de studenţii de la Eicar (L'école internationale des métiers du cinéma et de la télévision) cu forţa unei pasiuni (sloganul instituţiei fiind "faceţi din pasiune o meserie") care te îmbrăţişează şi te lasă cu sufletul la gură, indiferent că eşti căsătorit, pardon, că ai citit sau nu cartea! Că ştii sau nu despre ce e vorba.
Neaşteptat, decorul sumbru al scenei a fost inundat de variante: variante de negru, da, dar luminat de roşul unei umbrele, de senzualitatea unui ruj, de ispita unor coapse sau a unor mâini, a unui gât foarte alb. De ochi şi gesturi care povesteau, te aruncau în povestea nefericitei familii Buendia. În ritmuri de muzică argentiniană (Atahualpa Yupanqui), de fraze în spaniolă şi franceză, tăiate, ca un laitmotiv al efemerităţii vieţii de c
