Nici moartă nu înțeleg ce caută unul ca Ghișe în parlament. Și nu oricum, chiar în Senat. Iar dacă stau să mă gândesc că a fost votat de mai multe mii de persoane, mă apucă groaza. Deci, ca el, mai sunt! Nu mă pot mulțumi decât cu gândul că, în legislatura asta, a intrat oricine a avut scris pe el USL. Sau, mă rog, aproape oricine. Oricum, un gând palid, care nu știu cum se face că, în loc să mă consoleze, mă sperie și mai tare. Păi, cum să nu o facă? Ia imaginați-vă că, din 588, jumătate sunt Ghișe sub diferite forme! Unii, mai rău decât el.
Eu, acum, înțeleg că omul ăsta are multe probleme care-l tulbură sistematic și-l fac să se trezească vorbind. Și nu oricum, ci numai atunci când prin preajmă se află musai o cameră de filmat.
Ca medic, am o explicație pentru acest gen de comportament și îmi aduc aminte de o inițiativă legislativă prin care se cerea controlul psihiatric obligatoriu al demnitarilor, printre care și al parlamentarilor. Nu numai că e o idee foarte bună, ci și necesară.
Eu înțeleg că, în lipsă de altceva, unii, ca să fie băgați și ei în seamă și să devină astfel cunoscuți, nu au altceva de făcut decât să se dea huța pe la televiziuni, să se tapeteze de pancarte și să facă biluțe, din proprie inițiativă sau la cerere, pe care să le arunce apoi în capul inamicilor. Reali sau închipuiți.
Observ că cea mai rentabilă metodă de a te face vizibil e cea în care pari revoltatul și rebelul găștii. Nici nu contează de ce e legat sau de cine, tu trebuie să fii cât mai rebel. Îl înțeleg și pe Ghișe. A făcut omul sacrificii. Numai el știe cât s-a plimbat cu tricoul ăla peste tot, cum a acceptat cu stoicism să i se pună eticheta de măscărici sau chiar de nebun și, nici așa, nerecunoscătorii colegi de partid nu îl iau în calcul. Era cât pe ce să rămână fără colegiu. Se întâmplă la case mai mari, darămite la un no name politic, a cărui singur
