Acum aproximativ un an, am văzut în consultaţie o pacientă de 65 de ani, care lupta de la vârsta de 30 de ani împotriva cancerului. Avusese mai multe tipuri de leziuni precanceroase şi fusese nevoită să facă o histerectomie, două lumpectomii, colonoscopii regulate cu polipectomii, iar la momentul consultaţiei, contempla perspectiva unei colectomii totale, căreia i-a făcut faţă cu bine. În 35 de ani, doamna respectivă fusese întotdeauna cu un pas înaintea bolii şi singurul preţ plătit pe termen lung era un anxiolitic pe lista de medicamente. Este un exemplu la care mă gândesc atunci când am nevoie să îmi reamintesc că se poate lupta pe termen lung cu succes cu o boală şi atunci când trebuie să explic cuiva din afara corpului medical de ce este important screeningul, aşa cum este el conceput astăzi. Aproape niciodată nu ajung cu explicaţiile în zona geneticii. Foarte puţini sunt cei care au avut mai multe rude de gradul I sau II cu o formă de cancer şi care îndrăznesc să îşi privească perspectiva în ochi, nu numai să îşi frece mâinile înainte de culcare, gândindu-se cu teamă şi oarecum misticizat la viitor. Pe aceştia (şi mai ales pe acestea) i-am întâlnit de cele mai multe ori în online, acolo unde, de câte ori discuţia se apropie de situaţia lor, adaugă mereu câte un comentariu anonim: „Mie mi-e prea teamă. Dacă aflu ceva ce nu îmi place?“. Astăzi, există soluţii pentru majoritatea veştilor mai puţin plăcute pe care le-ar putea afla la o consultaţie de screening, dar noi, medicii, rareori ne facem meseria de educatori. Sistemul sanitar este organizat relativ precar, astfel încât nu prea există verigi responsabile de educaţie. Medicii specialişti nu prea rup din timpul de consultaţie pentru a discuta prevenţie şi screening, fapt normal, dacă ne gândim că doctorii cu specialităţi chirurgicale, care întâlnesc frecvent pacienţii cu boli neoplazice şi famil