Donc, ieri, sau azi sau poate doar mâine, comemorăm un anume soi de lovitură de stat, absolut originala, în România, „mineriada”! O chestie pe care nu o poate chiar înţelege nimeni, din motive că întotdeauna un par sau doar o coadă de lopată are două capete, întotdeauna şi mereu!
Lumea subţire preferă să întoarcă, jenată, capul, faţă de acest episod, care este totuşi al nostru, chiar dacă nu ne place să ne mai amintim de el. Îmi amintesc însă de parte din camarazii de muncă, entuziaşti, urcându-se în tren, ducându-se să „apere revoluţia” la Bucureşti, cu bâta!
S-a întâmplat, că aşa e profesia, să particip la ultima conferinţă de presă a premierului Petre Roman, prima a noului prim ministru Theodor Stolojan, într-un sediu al Guvernului, Palatul Victoria, absolut devastat, gardat de scutieri în exterior dar mult mai atent şi riguros păzit de trupe din cercetare-diversiune, VM-uri, în interior. La fel, s-a întâmplat să trăiesc şi să muncesc un număr de ani cu minerii, cu aceşti oameni, din motive profesionale, şi nici unul nu era şi este predispus unor astfel de violenţe extreme, totul nu a fost decât o diversiune, cam ordinară e drept, dar aşa e la noi!
De ce nici măcar acum nimeni nu vrea să recunoască remanenţa Securităţii în viul societăţii româneşti, atunci mai pe faţă şi mai evident, că aşa erau vremurile, acum mai dispersat, mai voalat, mai la fereală, că trebuie să mimăm o simbolistică democratică, dacă se poate europeană.
Mineriada din 13- 15 iunie, dar şi conflictul etnic din Târgu Mureş, din motive de legendare a istoriei rămân nişte nişte tabu-uri despre care românii preferă să nu mai vorbească. Cei care am avut neşansa să fim prin Piaţa Universităţii atunci, cu ecusonul de jurnalist la gât în speranţa că ăsta ar crea o anume imunitate iluzorie, care am avut bafta să scăpăm cu fuga prin fostele geamuri de la „Intercontinental”, având
