Viitorul e o machetă
Uneori, viitorul este o machetă cu care oamenii mari se joacă în birourile lor. Se trag linii, aici şi aici, se şterg dealuri, se deschid gropi. Gropile se umplu cu apă, apa se umple cu cianură. Simplu. O joacă de copil, într-o duminică în care părinţii te-au pedepsit să rămâi în casă. Peste lacul ăla în care torni cianură pui un capac. Pac! Nu se mai vede. Haldele de steril le acoperi cu iarbă. Iarba e verde, vine gata ambalată în cutii, împreună cu pământul, o aranjezi cu grijă deasupra, ca un puzzle. Apoi casele. Le dărâmi, doar sunt atât de mici, câteva bârne de lemn şi puţină tencuială, nişte mogâldeţe pe care le răstorni cu un deget. Sub ele sapi alte gropi, cauţi comori. La ce foloseşte o casă, când dedesubtul ei se găsesc aur, argint, tot felul de alte lucruri preţioase? Tot ce nu e bun, piatra fărâmicioasă de sub pământ (chiar, oare de ce a pus Dumnezeu atâtea lucruri nefolositoare în jurul aurului?) o iei şi o arunci, bâldâbâc, în lacul cu cianură. Să i se spele urma! Scormoneşti macheta bine bine, plăteşti oameni să facă asta, asta se numeşte să creezi locuri de muncă (uite-i, pe machetă sunt atât de mici, nişte furnicuţe harnice şi ascultătoare), aduci utilaje mari şi frumoase, dai drumul la explozii, să bubuie totul în jur, să fie ca de revelion, cu artificii, să ne bucurăm cu toţii. Iei comorile, le listezi la bursă, devii şi mai bogat decât erai. Dacă te întreabă cineva ce faci, cum se numeşte jocul ăsta, îi răspunzi serios, ca orice copil cuminte: construcţia viitorului. Iar viitorul e întotdeauna măreţ, luminos şi bun. Aşa am fost învăţaţi de mici, ştie oricine. Viitorul ni-l construim singuri. Totul e în puterea noastră. Aici, de pe macheta asta trasată la milimetru, într-un birou, într-o zi ploioasă.
Trecutul care nu trece
Atunci când prezentul înseamnă bani, iar banii
