Primul păcat este de natură juridică: lichidarea proprietăţii private. Al doilea este de natură socio-profesională: lichidarea morală şi fizică a elitelor.

Discuţiile pe tema comunismului, tot mai rare în ultima vreme, de altfel, au privit de obicei aspecte legate de viaţa de zi cu zi a oamenilor în trecutul regim prin comparaţie cu viaţa aceloraşi oameni în epoca de tranziţie. E o perspectivă sentimentală, explicabilă îndeosebi prin frustrările de tot felul de care suferă nu puţini dintre contemporanii noştri. Dacă anii 1990 s-au caracterizat printr-un anticomunism visceral, anii 2000 se caracterizează, dacă ne luăm după sondaje, fie prin dezinteresul generaţiei tinere faţă de „Epoca de aur“, fie prin nostalgia celor vârstnici după aceeaşi epocă. Dacă, imediat după 1989, nostalgicii care plângeau la mormintele soţilor Ceauşescu reprezentau o tristă excepţie, astăzi un român din doi e de părere că trăia mai bine ieri decât azi.

Emoţiile oamenilor sunt, prin natura lor, pe cât de consistente, pe atât de schimbătoare. De aceea, perspectiva sentimentală asupra istoriei nu e scutită de contradicţii. Însemnările care urmează încearcă să ofere o altă perspectivă, care explică în bună măsură contradicţiile cu pricina ca pe o consecinţă directă a unor păcate originare ale comunismului.

Dacă, imediat după 1989, nostalgicii care plângeau la mormintele soţilor Ceauşescu reprezentau o tristă excepţie, astăzi un român din doi e de părere că trăia mai bine ieri decât azi.

Primul păcat este unul de natură juridică: lichidarea, într-o proporţie mai mare decât în orice ţară comunistă, a proprietăţii private. Al doilea este de natură socio-profesională: lichidarea morală şi fizică a elitelor. Le voi comenta pe rând.Averile au fost confiscate

Regimul comunist a debutat, imediat după 1947, prin confiscarea averilor de tot felul şi de toate dimensiuni