Europa descoperă România
Îl rog să închidă ochii. Se supune cuminte. Apoi îl întreb ce-i trece prin minte, dacă eu spun "România". Răspunsul vine imediat. "Oameni cu inimă bună, foarte iubitori şi ospitalieri. Oameni pe care aş vrea să-i revăd".
Dacă aş fi auzit aşa ceva de la un artist sau scriitor nu m-ar fi şocat. În fond, ei lucrează tot timpul cu inimile celorlalţi şi se pot apropia uşor de un popor străin. Dar cel cu care vorbesc este un ofiţer de poliţie german, acum la pensie, un om sobru şi foarte cumpătat. Nu e genul de la care te-ai aştepta la efuziuni sentimentale. E calm, tăcut şi distins. Dar, din dosul ochelarilor cu ramă subţire, mă privesc doi ochi albaştri, îndrăgostiţi de România. Da, de România. Un om care vine din ţara autostrăzilor perfecte şi a trotuarelor care se spală mai des decât ne udăm noi grădinile, din ţara care acum a ajuns să dea direcţii întregii Uniuni Europene. Şi totuşi... Deşi totul merge perfect în Germania, sau aproape perfect, deşi acolo sunt oraşe, străzi, muzee, castele şi o natură de vis, Christian Dreyer a vrut mult să vină şi să vadă România. Ţara pe care unii dintre noi o credem urâtă şi săracă şi nedorită de nimeni, cu atât mai puţin de nemţi. Ei bine, ne înşelăm!
Totul a început cu doi tineri români, soţ şi soţie, care se mutaseră în Germania, în apropiere de Wiesbaden. Cele două neveste, care lucrau în învăţământ, s-au împrietenit. Şi aşa a ajuns Christian să-l cunoască pe Claudiu. Ce şi-au spus nu ştiu, nu pot decât să bănuiesc. "Despre România, germanii află doar când se întâmplă ceva rău sau când un român comite infracţiuni în Germania. Şi mai există câte o ştire când un diplomat de-al vostru întâlneşte unul de-al nostru. Atât. Despre viaţa voastră de zi cu zi, despre România aşa cum e ea, noi germanii, nu avem habar. Dar eu ştiu că ştirile rele se vând m
