Conceptul de educaţie nonformală a apărut la sfârşitul anilor ‘60, ca o completare a educaţiei predate în şcoli şi universităţi. Specialiştii au dezbătut multă vreme rolul şi valoarea educaţiei nonformale, însă Sylvia Scribner şi Michael Cole au fost primii care au argumentat că procesul prin care învăţăm cele mai multe lucruri de-a lungul vieţii este nonformal şi au dat ca prim exemplu învăţarea limbilor străine.
Pe scurt, educaţia nonformală se face prin activităţi, nu prin cursuri, şi are loc, de cele mai multe ori, în afara instituţiilor de învăţământ. Treptat, valoarea educaţiei nonformale a început să devină tot mai mult recunoscută, iar UNESCO a definit-o în anul 1997 drept „activităţi educaţionale organizate şi susţinute, care nu corespund exact cu ceea ce numim educaţie formală. Aceasta poate fi realizată în cadrul sau în afara instituţiilor de educaţie şi se adresează persoanelor de toate vârstele (...) Educaţia nonformală nu urmează un sistem ierarhizat şi poate diferi ca durată, fără a implica în mod obligatoriu certificarea rezultatelor învăţării”.
Educaţia, direcţie strategică
Nefiind un proces uşor de măsurat, educaţia nonformală este tratată diferit de statele lumii, dar şi în interiorul continentului european. În România sarcina de implementare a acestui tip de învăţare aparţine Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC) şi Ministerului Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului (ANPODESP), care promovează de câţiva ani câteva programe creative şi foarte specifice.
„FDSC are educaţia ca direcţie strategică“, explică Vlad Dumitrescu, Manager de Proiect. „Noi promovăm metode prin care oamenii se dezvoltă, atât personal, cât şi profesional. Metode creative, care se pot aplica oriunde, la care poate participa oricine în orice moment al zilei şi al vieţii.“ Deşi există cursuri care folosesc metodologie de educ
