După aventura din Cheile Tişiţei, ne era gândul la o nouă evadare din oraş. Cum sor’mea îmi lăudase staţiunea Slănic Moldova am zis să dăm o fugă până acolo. Mai ales că era ziua băieţelului, care împlinea doi ani. Cu teama de drumul mai lung şi tot îngrămădită între cele două scaune ale copiilor am ajuns într-o zonă desprinsă parcă dintr-un basm. La început unul sovietic, pentru că Slănic Moldova te întâmpină cu hoteluri părăsite, ruine bizare ale unui trecut nu prea îndepărtat, bântuite de stafiile celor acum treizeci – patruzeci de ani tineri, care-şi petreceau concediile prin aceste locuri.

Slănic Moldova e superbă. Parcă ajungi în altă ţară, nu ştiu, prin Elveţia, Austria, unde n-am fost, dar ce-am văzut prin poze. Sunt clădiri cum n-am văzut prin alte părţi, e atât de multă curăţenie că te întrebi iar dacă sigur eşti în România, iar aerul…. aerul e salvator de vieţi, întorsător de gânduri, schimbător de idei.

Am parcat maşina lângă un parc mare, în care fetiţa a văzut imediat locul de joacă. Locul de joacă avea toate elementele intacte, chiar dacă nu erau noi. Pe jos, mocheta aceea sau cum s-o numi nu era ruptă, toboganul era un vis cu multe unghere, învârtitoarea nu ieşea dintr-o baltă. Numai cu promisiunea că ne vom întoarce acolo am reuşit să plecăm ca să mâncăm undeva.

În cale ne-a ieşit restaurantul Perla Moldovei, unde un grup de pensionari ne-a ţinut companie cu îngăduinţă pe tot parcursul şederii acolo, iar două pisici s-au lăsat hrănite cu bucăţile de carne de pui din tochitura lângă care mai adăstau un ou, o bucată de brânză, câţiva ficăţei şi mămăliguţa fierbinte. Pisicile şi copiii au refuzat ciorba rădăuţeană servită în castroane de lut cu smântână şi ardei murat, bună ca mângâierea mamei într-o zi cu guturai. Carafa cu vin alb şi cei 50 de mililitri de ţuică de prune au fost doar pentru unii mai norocoşi. Au fost