Povestea ce urmează este una adevărată.
Este păţania unui amic al meu, care în bunătatea lui şi marea dragoste faţă de animale, a cheltuit destulă energie şi timp pentru a salva un suflet nevinovat, ce a fost pedepsit pentru vina de a fi prea bătrân ca să-şi mai mulţumească stăpânii. Deşi e scrisă cam stângaci, am considerat că este o poveste ce merită împărtăşită.
Bătrânul câine ciobănesc a fost un vajnic slujitor al unor păstori. În tinereţea lui şi-a slujit stăpânii cu abnegaţie şi devotament, cum numai o fiinţă din specia sa o poate face. Ajuns la bătrâneţe, simţurile au început să-i amorţească, puterile să-l părăsească, fiindu-i tot mai greu să-şi îndeplinească îndatoririle. Câinii mai tineri îi compensau absenţele şi încetineala. S-au dus zilele când îşi apăra cu credinţă animalele pe care le avea în grijă, luptându-se cu lupii sau urşii, urmându-şi cu supuşenie stăpânii care-l răsplăteau cu destul de puţină mâncare, şi aia cam nepotrivită. În ciuda neajunsurilor, însă, niciodată nu a cârtit în a asculta ordinele şi a îndeplini sarcinile. Pentru toate astea, de-a lungul vremii a primit prea puţine mângâieri sau cuvinte de alinare. Acum, la senectute, rolul său a devenit neimportant pentru stăpân, aşa că rămânea mai tot timpul pe dinafară, când se împărţea tainul. Ultima vară petrecută la munte a fost grea pentru el, durerile îl chinuiau, foamea nu-i dădea pace niciodată, stăpânii îl alungau cu ocări şi ameninţări cu bâta. Vechile răni şi oasele ostenite îl chinuiau mult, clima aspră de munte îi acutiza durerile. La începutul primelor îngheţuri, oamenii au strâns lucrurile şi şi-au mânat oile spre câmpiile de jos, cu iernile lor mai blânde. Găsind că un câine bătrân şi bolnav nu le mai este de folos, au hotărât ca el să nu mai facă această călătorie şi l-au abandonat. Rămas singur în munte, a început să slăbească de foame şi de dor după o
