Puţini dintre autorii afirmaţi în anii ’60 şi ’70 au păstrat, după 1989, un ritm editorial la fel de bun ca al Norei Iuga – şi am în vedere în primul rînd volumele noi pe care le-au publicat, în afara (desigur) fireştilor reeditări. Autobuzul cu cocoşaţi, Lebăda cu două intrări,Fetiţa cu o mie de riduri, Hai să furăm pepeni, Berlinul meu e un monolog, Blogstory, iată o parte dintre cărţile inedite (la propriu şi la figurat) – de poezie sau de proză (ficţională ori nonficţională...) – lansate de autoare doar în ultimul deceniu şi ceva, spre a nu mai vorbi de numeroasele traduceri din limba germană.

Anul trecut, autoarea ne oferea, în Petrecere la Montrouge, un amplu poem oniric ce explora stări liminale şi, implicit, testa limite ale sintaxei poetice – sub pretextul unei întîlniri imaginare dintre bătrîna doamnă Marguerite Duras şi un tînăr gondolier transformat în secretar literar, pus să noteze visele scriitoarei. Pe graniţa instabilă dintre real şi oniric se înscrie, cu acute accente dramatice, şi cea mai recentă carte a Norei Iuga, cîinele ud e o salcie. Un volum surprinzător întru totul – dar care dintre volumele Norei Iuga nu este astfel?! –, de la poezia obsesivă, dramatică (o spun încă o dată!), pînă la felul în care ţi se înfăţişează cartea ca obiect.

În locul obişnuitei, convenţionalei note biobibliografice, sub fotografia autoarei – înfăţişînd un chip în ale cărui contururi aristocratice atrag, cu o putere fascinatorie, ochii, melancolic deschişi spre un orizont fantasmatic (exterior şi lăuntric în egală măsură) –, un text al lui Nichita Danilov introduce în scenă o siluetă „îmbrăcată în haine largi, fumurii, ce par a curge printr-un peisaj crepuscular, şi pălării împletite dintr-un vîrtej de frunze ruginii, aflate veşnic în cădere, desprinsă parcă din paginile Scrinului negru al lui Călinescu sau, poate, mai degrabă din lumea