Sistemul de sănătate românesc este o problemă foarte complicată. La această concluzie a ajuns însuşi ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolăescu. Sistemul este “nemulţumitor” atât pentru pacienţi, cât şi pentru cadrele medicale, dar şi pentru ministerul de resort, susţinea Nicolăescu.

Zilele trecute declara că un calcul făcut de Minister arată că e nevoie de investiţii de patru miliarde de euro în infrastructura sistemului sanitar pentru ca acesta să ajungă la “un nivel de standard minimal, nu de lux”, adăugând totodată că nu ştie de unde ar putea fi alocaţi aceşti bani. Şi tot în acelaşi context, ministrul susţinea că una dintre problemele sistemului, dar care se situează pe locul al treilea, ar fi mentalitatea personalului medical, care “săraca, este alterată de 70 de ani de compromisuri, de complicităţi, de asuprire din partea societăţii”.

Dar cu mentalitatea celor care ar putea schimba ceva în sistemul medical cum rămâne?

Parlamentul României are în componenţă medici chirurgi, oftalmologi, ginecologi, stomatologi, urologi, stomatologi, pediatri sau generalişti. Majoritatea sunt la al doilea mandat, iar alţii au chiar zece ani de când ocupă scaunele mult râvnite? Deci vechime au, dar rezultate? Cât de mult au luptat pentru a reforma sistemul de sănătate, în care unii dintre ei încă mai activează?

Majoritatea proiectelor de lege iniţiate de doctorii parlamentari, în perioada 2008-2012, ce vizau domeniul s-au terminat cu un eşec, aspect uşor de observat pe site-urile Camerei Deputaţilor şi Senatului. Iniţiativele, chiar şi ale acelor politicieni aflaţi la putere, fie au fost respinse, fie au fost uitate într-o comisie parlamentară. Deşi reprezintă puterea legislativă, puţini aleşi se pot lăuda că au transformat în lege o idee care să fi rezolvat o problemă din sănătatea românească. Întrebaţi, de ce multe dintre iniţiativele pe sănătate sunt re