La aeroportul din Paris, cumpăr cîteva ultime cadouri şi, dezgustat, privesc o tînără casieriţă ce se comportă dezagreabil cu un călător chinez civilizat. Rapid, mă desolidarizez interior de această impoliteţe şi, indiferent, prezint cartea de îmbarcare indispensabilă, care indică direcţia călătoriei: China! „Îi suportaţi?“, mă interoghează vînzatoarea, devenită amabilă. Comportamentul îl înţeleg, îi era dictat de aversiunea inspirată de invazia chineză! Comportament cotextual! Des mi-l voi aminti.
Plec în China, unde nu-mi doream să ajung, pentru a participa la colocviul consacrat lui Mei Lan-fang, actorul care i-a fascinat pe Brecht, Meyerhold şi Eisenstein. Actor uitat, pe care – am fost cel dintîi – l-am redescoperit în anii ’70. Actor ignorat pe fond de amnezie generală impusă de revoluţia culturală. Chinezii îşi amintesc azi şi mă invită pentru a-mi onora gestul de altădată. Iar eu îmi rememorez exaltările resimţite la lectura unor texte necunoscute şi, apoi, reeditate cu eforturi deosebite: Vrăjitorul din livada de pere al lui Eisenstein, comentariile lui Meyerhold, eseul lui Brecht, Tehnicile de distanţare în arta lui Mei Lan-fang. Cum se poate elabora o revoltă în Occident pornind de la moştenirea orientală? Modernitatea europeană se inspiră din vechea artă chineză: acesta-i paradoxul. Îl remarc şi analizez căci, pe de altă parte, discursurile de atunci sînt camuflat disidente: elogiul convenţiei şi al formei la ora realismului socialist se poate formula graţie deturului „oriental“ ce, implicit, contestă normele oficiale, jdanoviste, staliniste. Atacului frontal, imposibil sub dictatură, i se prefera eschiva asiatică. Strategie pe vremuri de teroare! Necapitulare disimulată.
Mai tîrziu, la Pekin, o prietenă îmi revela exerciţiul similar adoptat de Mei Lan-fang, ameninţat de teribila politică de eradicare a culturii tradiţionale ini
