În primul an primarul nostru ştie prea bine ce are de făcut. Trebuie să-şi plătească datoriile către susţinătorii lui financiari. În al patrulea an ştie la fel de bine ce are de făcut. Vrea să rămână primar pentru mandatul următor. Rămân doi ani, la mijlocul legislaturii. E perioada în care primarul nu mai ştie cu precizie ce trebuie să facă. Oare de ce?

Proiectul pietonalului ieşean e un exemplu cu învăţături utile, chiar pedagogice pentru ce înseamnă administrarea în democraţie. Şi încă într-una crudă, comică, deseori isterică, rareori acceptabilă, atât de bine fotografiată de nenea Iancu Caragiale. Mă voi repeta aici cu lecţia primită la un curs de dezvoltare urbană, făcut în Israel, în anul 1996. Profesorul acela simpatic se referea la situaţia din ţara lui. A făcut o demonstraţie simplă. Sunt convins că va fi acceptată şi de cititorii acestor rânduri. E vorba de ineficienţa funciară a democraţiei. A democraţiei care este, totuşi, a ţinut să sublinieze asta, răul cel mai mic, şi deci acceptabil, dintre relele posibile.

Să presupunem, a început profesorul, că într-un oraş din Israel, ajunge primar o persoană deşteaptă, cultă, bine pregătită şi bine intenţionată. El are la dispoziţie patru ani pentru a face lucruri bune pentru cetăţeni. E mult? E puţin? Nu e nici una, nici alta. Nu are prea mare importanţă. De ce? În primul an primarul nostru ştie prea bine ce are de făcut. Trebuie să-şi plătească datoriile către susţinătorii lui financiari. În al patrulea an ştie la fel de bine ce are de făcut. Vrea să rămână primar pentru mandatul următor. Rămân doi ani, la mijlocul legislaturii. E perioada în care primarul nu mai ştie cu precizie ce trebuie să facă. Oare de ce? Să nu uităm că e o personalitate foarte pregătită şi, mai ales, bine intenţionată. E simplu. În acest timp e ca măgarul însetat şi înfometat deopotrivă, din cunoscuta fabulă, mort în nehotă