Nu mă acuzaţi de lipsă de modestie, ştiţi bine că în România toată lumea se pricepe la politică şi la fotbal. Şi cum cu politica v-am agasat de multe ori, încerc acum s-o fac şi cu câteva rânduri despre sportul „rege”. Îmi permit să divaghez, deoarece în urmă cu ceva ani am fost aproape de sportul de performanţă: am jucat volei, am condus Asociaţia Sportivă Prahova în a doua jumătate a anilor ’80, probabil cea mai fastă perioadă din istoria clubului ce funcţiona pe lângă Uzina 1 Mai; ca primar, am dat o mână de ajutor Petrolului lui Puiu Dridea, care în octombrie 1990 juca în Cupa UEFA cu Anderlecht, iar ca prefect am construit din 1998 echipa de volei PETROM, campioană a României cinci ani la rând. Să le mulţumim austriecilor de la OMW că imediat după ce au cumpărat SC PETROM SA au desfiinţat o trupă de sportivi care făcea cinste Prahovei şi României.

Revenind la fotbal, nu înţeleg de ce şi la noi i se spune sportul „rege”, atâta vreme cât nu am văzut nimic nobil la cei care îl diriguiesc pe meleagurile noastre. Poate pentru faptul că, în neputinţa generală a sportului românesc, fotbalul are o prestaţie aparte, prăbuşindu-se cu mult zgomot, trăgând după el o întreagă galerie hidoasă de patroni, conducători, antrenori, jucători sau arbitri care plătesc sau urmează să plătească pentru imoralitatea, dezmăţul şi depravarea instaurate. Căţăraţi pe umerii „generaţiei de aur”, tot felul de neisprăviţi au ajuns în fruntea fotbalului românesc, înlocuind pa-siunea, profesionismul şi performanţa cu propriile interese, lăcomia, setea de câştig şi prostia. Fotbalul românesc nu se află într-o criză existenţială, ci într-o urât mirositoare mocirlă a corupţiei.

Cum era de aşteptat, scabroasa tragicomedie „Becali la puşcărie” devine tot mai neinteresantă, iar eroul, lipsit de suportul mass-mediei obediente, va fi uitat rapid. Asta în pofida unor televiziuni care încă