Periodic, deraiaţii ăştia pentru care nici măcar natura înconjurătoare nu contează (macularea lor agresivă a tot ce e în jur întrece orice alt fel de poluare) ies în stradă, exhibându-şi murdăria morală şi fizică, molfăind în faţa unor binevoitoare microfoane câte ceva despre libertate.

O fac oare cu bună-ştiinţă ori nu-şi dau seama că jignesc la modul cel mai grosier până şi nevinovatul lexic? Adică subordonarea faţă de o pornire şi practică aberantă, întunecată şi abjectă, o blestămăţie poate fi numită „libertate”? Care cap e responsabil pentru o asemenea inepţie fără limite? De când răsturnarea valorilor şi batjocorirea lor fără scrupule se numeşte „libertate”? Din păcate, împopoţonaţii au coborât sub nivelul libertinajului şi au devenit campionii – ce (dez)onorant cuvânt! – a ceea ce s-ar putea numi indivizi mişcându-se într-o supă greţos subombilicală.

Libertatea e o luptă şi nu o atitudine de încremenit într-o sclavie care turmentează mintea şi trupul, e zborul către orizonturile Dumnezeirii şi nu cufundarea în cea mai neagră mizerie sau, după cuvântul filozofului Petre Ţuţea, „libertatea nu poate fi gândită decât dogmatic, potrivit cu doctrina creştină”. Şi tot el atrăgea atenţia la modul cel mai serios: „Când natura (umană!) o ia razna, trebuie adusă între stănoage.”

Bine, ăştia nu vor să ştie de Dumnezeu, de Biblie, de Biserică şi nici măcar de… „stănoage”. Mocirla pestilenţioasă le este suficientă. Şi până la urmă e treaba lor. Dar de ce trebuie s-o suportăm curgând pe stradă şi îngrozind până şi florile de pe margine? Să nu ni se mai roadă urechile că aşa vrea Europa, de fapt partea ateistă a continentului care şi-a golit bisericile odată cu Revoluţia franceză şi de ceva vreme le scoate la mezat. De ce milioane de oameni sunt obligaţi să suporte nesimţirea unui grup scăpat de sub uzul raţiunii, cea prin care am devenit „coroana creaţ