După trei ani petrecuţi pe front, Mitru se-ntoarce acasă, rănit, pentru o permisie de două săptămâni.
A coborât din tren şi nici măcar nu s-a uitat către crâşma pustie a gării, unde se-oprea pe vremuri, atâta îi era de mare nerăbdarea de-a ajunge odată în curtea casei părinteşti. Şi-a potrivit în spate raniţa soldăţească, şi-a acoperit mai bine mâna lovită, prinsă de gât cu fâşii de cârpe albe, şi-a pornit către dealurile Prelucilor, pe care trebuia să le treacă pentru a ajunge în sat. O, Doamne, nici nu îi vine să creadă că, în sfârşit, e liber, că a scăpat, fie şi numai pentru o vreme, de groaza zilelor trăite în tranşee. Gândul că diseară, după asfinţit, va fi în curtea casei, îl ameţeşte. Trage aer adânc în piept, îşi umflă plămânii, cât poate, cu mirosul de ierburi arse de soare, închide ochii şi, pentru o clipă, adică doar atât cât îi trebuie ochiului grăbit să vadă umbra pădurii, pentru o clipă, uită de război şi de gloanţe, de foame, de mocirla din tranşee şi simte cum bucuria îl îneacă până la sufocare. E ca şi cum s-ar fi scufundat cu totul într-o apă mare şi-ar fi ieşit de-acolo alt om. Întinde pasul cât poate şi, deşi cunoaşte drumul, i se pare că acesta se face tot mai lung şi satul e tot mai departe.
Abia aşteaptă să-şi vadă neamurile, prietenii, câţi or mai trăi, vecinii şi, sigur, va fi acolo şi ea, Ana lui dragă. Când se gândeşte la ea, îl furnică pe şira spinării şi i se pune un nod în gât. Trei ani, trei ani de stat departe, printre străini. Trei ani de chin şi de dor nebunesc. Chipul ei l-a ţinut în picioare de-atâtea ori când i-a fost mai greu. Cu gândul la ea a învins spaimele şi primejdiile morţii. Şi-aduce aminte cum era când a văzut-o prima dată, de fapt, nu când a văzut-o, căci doar o ştia, ştia a cui este şi cine-i sunt părinţii, fraţii şi surorile. Mai bine-ar fi să spună că a descoperit-o ca străfulgerat, că
