La Teatrul Naţional, era programată o piesă – Cinci femei de tranziţie de Rodica Popescu-Bitănescu – pe care din varii motive n-o văzusem, în ciuda intensei şi zgomotoasei mediatizări a septuagenarei autoare. Sau poate tocmai de aceea. Un proverb românesc spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am nesocotit avertismentul, gândindu-mă că nimic nu se poate compara cu o seară la Teatrul Naţional, la o piesă românească. Intervenţia mea pentru bilet s-a soldat însă cu un eşec. Legitimaţia eliberată de Ministerul Culturii, care-mi asigura un bilet gratis, nu a avut succes. Tot ce legiferează un guvern nu este recunoscut de succesivul. Trebuia să mă înscriu pentru o invitaţie cu zece zile înainte. Persoane amabile însă m-au sfătuit să-mi încerc norocul la un loc liber, ceea ce şi fac, cu sprijinul celor de la intrare, cărora le arăt legitimaţia de ziarist, dar care nu le face nicio impresie, mai mult decât mutra mea recunoscută cu promptitudine. Mi se spune zâmbind larg: „Intraţi, domnule Jean Constantin!“. „– Nu vă supăraţi, Jean a murit cam de multişor.“ „– Iertaţi-mă, m-am zăpăcit, cum să nu vă recunosc pe dv., domnule Arşinel.“ Era un timp agreabil, avusesem drum liber şi, printr-un miracol, găsisem un loc de parcare, aşa că nu m-a afectat prea mult confuzia, chiar m-a onorat. E mare lucru să fii confundat cu marii comici! Ora 19.30. Ajunsesem mai devreme, strecurându-mă printre macarale, schele, garduri de fier, spre intrarea săli mici a teatrului, observând cum fac acelaşi slalom, viitoarele spectatoare, rar însoţite de bărbaţi cu figuri placide şi indispuse, dând impresia că, venind la teatru, au pierdut un şpriţ cu prietenii sau un thriller la TV. 19.45. După ce mi-am depus pardesiul la garderobă, am cumpărat un program şi, răsfoindu-l, am aflat anul absolvirii Institutului de Teatru de actriţe, deducând astfel, printr-un exerciţiu de probabi