Aurel Dumitraşcu: ,,Un poet trebuie să poată îndupleca orice rău...”
Aurel Dumitraşcu, poetul care s-a stins din viaţă înainte de a împlini 35 de ani, vine spre noi, ne face cu mâna şi ne spune cine a fost, dintre copertele jurnalului său, publicat în două volume consistente. Reunite cu titlul ,,Carnete maro”, însemnările 1982-1990 au fost publicate la Piatra Neamţ, prin grija prietenească şi confraternă a poetului Adrian Alui Gheorghe. Domnia sa ne vorbeşte în prefaţa ,,Carnetelor maro” despre ,,lagărul natal” al unui om născut în Siberia. Acesta a copilărit într-un lagăr din Siberia, până la 17 ani, timp în care celor captivi li s-a oferit libertatea de a merge o dată pe an, de Crăciun, într-un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri. Mergeau pe jos până la biserică, ascultau slujba şi se bucurau de câteva ore de viaţă trăită în afara gardului de sârmă ghimpată. Dar eroul îşi amintea şi alte momente de fericire din lagăr, când adormea la pieptul mamei, când fura împreună cu alţi copii fructe din nişte arbuşti pitici sau când s-a îndrăgostit de bucătăreasa văduvă cu vreo treizeci de ani mai în vârstă... Similitudinea cu jurnalul poetului Aurel Dumitraşcu este că viaţa acestuia, aşa cum reiese din însemnările zilnice era respirabilă şi greu de trăit, ca între zidurile unui lagăr. ,,Lagărul său natal e România redusă la nivelul unei aşezări, Borca, sau invers, lagărul e Borca mărită la nivelul unei ţări. Dacă nu cauţi să îţi provoci bucurii, mai mari sau mai mici, sprijinindu-te pe elementele din preajmă, dispari sau pieri”.
Aurel Dumitraşcu a reuşit în acei ani de ciumă comunistă să întrezărească, să intuiască libertatea care, pentru el, se concretizează în poezie, iubire şi prietenie. ,,Un om care hălăduieşte prin ţinutul mănos al cărţilor intuieşte chipul libertăţii şi de aceea e mult mai nefericit decât ceilalţi. Ceilalţi nu ştiu ce le lipseşte, e